Talisker. Pentru că amintirile nu pleacă din nimeni, niciodată.


Am deschis o sticlă de Talisker într-o zi gri când ploua egal fără să tune, într-un anotimp fără după-amieze.

O aveam de mult în frigider pentru că whisky beau rar; nu mă omor după tării (”și vulturul se avântă-n tării” era un vers dubios într-o poezie patriotică de școală); o aduseseră niște rude care au emigrat. ”Suedezii” mai vin din când în când în țară pentru o coborâre-n cele ce au fost, o scufundare care îi lasă fără oxigen, inutilă ca orice visare, pe care o fac din același motiv pentru care cei închiși pe nedrept mai trec uneori prin fața pușcăriei, dintr-un dor pe care nu-l pot simți decât ei și alții la fel ca ei.

– Noroc! îmi zic în gând și-ncerc să-mi aduc aminte cum se urează în suedeză. Mi s-a spus dar am uitat – habar n-am de ce am întrebat; știam de-atunci c-o să uit și că nu-mi va folosi niciodată.

Înghit lichidul. Nu simt nimic în gât sau în piept – ”băuturile fine nu lasă urme pe unde trec, te ard direct în stomac” mi-a spus odată un băutor bătrân și colosal. Gata, a ajuns acolo. A înflorit și-acum va risipi căldură, e o chestiune de timp… Gustul persistă, a rămas încă în gură, nu se dă dus, ca rudele pe un peron, buimace în singurătatea cu care încă nu s-au obișnuit.

Mirosul… Da, acesta-i mirosul…

L-am recunoscut din prima, încă înainte să beau. Au trecut trezeciși, patruzeci de ani, dar cum aș fi putut uita?… Așa ceva nu se șterge pentru că amintirile nu pleacă din nimeni. Niciodată.

Mergeam cu ai mei la bunici o dată la câteva luni. Plecam duminica dimineață iar seara ne întorceam acasă cu sacoșe de rafie în care erau fructe și legume și o damigeană din plastic plină cu vin – asta însemna ”la țară” pentru mine. Dar într-o vară au spus că am crescut și că e timpul să am și eu vacanță ”ca ceilalți copii” și m-au dus acolo.

Era un sat de câmpie care se termina într-o curbă; cu garduri de lemn la drum, cu case albe în linie; numai una era colorată, a unui albinos.

La câțiva metri de poarta lui era un puț. Dimineața și spre seară se strângea lume acolo – erau numai femei – dar eu mergeam în restul timpului, când nu era nimeni. Atunci mă puneam cu burta pe marginea lată din piatră și puteam să privesc în gol. Eram fascinat de statul la mare înălțime deasupra fântânii, de amorțirea pleoapelor care nu-mi mai puteau ține ochii care-mi cădeau, se lipeau de luciul apei și pluteau așa, în neștire, până ce apăreau de niciunde steluțe. Abisul mă privea și el înapoi, strălucitor, apos în care se vedeau atât de frumos cerul și norii încât nu știam cine amăgește mai tare și mai în adânc….

Mirosul fântânii mă tulbura. Stăteam minute-n șir așa, cu capul în jos, îmbătat de izul acela de umezeală, de mușchi verde-brun cățărat pe pereți numai până la linia pe care o face umbra, miros de casă fără acoperiș în care petrec duhuri fără somn.

Aș fi făcut asta la nesfârșit dacă cineva, probabil una dintre femeile alea, nu ar fi transmis mai departe că de fiecare dată când prind ocazia vreau să mă înec…

– Treci acasă imediat.

Dacă Dumnezeu s-ar fi uitat atunci în jos, nu zic de câteva ori pe zi, așa cum făceam eu, ci măcar o dată, ar fi văzut că în toată câmpia aia albă erau acum două culori: casa albinosului si taiorul roz pal al mamei.

– Tu vrei să mori? a continuat

Dar nu calmul cu care m-a întrebat ci curiozitatea asta a ei mi-a rămas în minte.

– Nu.

M-a luat de mână și nu mi-a mai răspuns. De-acum lucrurile erau limpezi. Știa ce era de făcut.

La întoarcere, în autobuzul cu perdele murdare, nu am vorbit – în vremea aia habar n-aveam să fac conversație, copiii nu știu asta; și nici nu trebuie. Dar cum să-i fi spus eu mamei că atunci când te uiți de departe în jos, nu amețești decât dacă ții ochii închiși; cum să îi fi explicat asta?… Cum să-i fi descris eu senzația de bine, căldura și liniștea care mă-nvăluiau, taina și visările pe care mi le putea da mirosul acelei fântâni?…

Tot drumul am privit pe geam, la câmpia aia lungă și prăfuită în care bunici ridicaseră sate de vacanță pentru copii de-o seamă cu mine. Soarele ardea cu patimă și undeva, departe, era un șir de plopi care despărțea cerul de pământ. Și nicio fântână nu se vedea, pe nicăieri…

Talisker nu e un whisky. Nici băutură nu știu dacă e în primul rând; e o amintire.

Talisker e mirosul din cauza căruia eu nu am avut niciodată vacanțe la țară.

Mircea Radu
About me

Prezentator TV. Temperamental. Mă minunez. Scriu scenarii. Râd. Beau vin aspru și roșu. Fotografiez ce văd sau ce mi se pare că văd. Am făcut radio și am jucat într-un film. Ba nu, în două.

2 Comments

Victor
Reply March 10, 2017

Skol

Delia U. N.
Reply March 18, 2017

Frumos!
Mircea, dacă stau să mă gândesc, Talisker să știi că nu-i o băutură chiar ieftină în US. :-) Adică, sticla de 10 ani ajunge la 50$, iar cea de 25 ani atinge chiar... 600$. Acum, vorba aia, de gustibus!
Mi-am amintit și eu de copilărie...
Dacă aveai alți bunici, în Ardeal, care să fiarbă țuică (cunoscută în Sud ca palincă), poate că mersul la țară îți era în strânsă legătură cu perioada de "cules poame pentru borhot" și "mers la căzan". Poate că satul avea chiar alte culori, mai pline de viață... :-)
Nu sunt deloc fană alcool, tocmai pentru că am crescut în preajma lui, l-am văzut cum se naște și mi-a intrat de mică legea cazanului în cap: "Să nu lași niciodată glaja să te conducă pe tine, tu s-o conduci pe ea, musai, totdeauna!". Și mai era una: "Niciodată să nu bei la supărare, că n-ajută!". Astea erau legile celor care făceau țuica și-o vindeau. Cei care cumpărau nu știau nicio lege...
După umila-mi părere, ca fată de "moonshiner" autentic, de Ardeal, pot să zic fără reținere că niciun whisky nu se compară cu țuica noastră de fructe, fiartă de două ori la cazan, pe un foc lung de-o noapte, aprins la apus și stins la răsărit, ațâțat în pale mari de cele mai hazlii povești.
Țuica de prună ardelenească, pălinca, e văzută în State ca un fel de băutură fantastică, drăcească, băută de oameni cu puteri supranaturale, de un fel de zei, care pot să vindece cu lichioarea lor orice boală...
Asta în timp ce nouă, celor familiarizați cu ea dintotdeauna, orice wiskey ni se pare un fel de ceai caramel, c-un gust ciudat, alcoolizat, sobru, rece, fără parfumul livezilor în el, fără dulceața poamelor răscoapte, fără albine care să tânjească la ultima picătură dulce din pahar, fără veselia focului pe care a fiert, fără savoarea poveștilor din jurul cazanului...
Țuica se bea povestită; așezat, calm, cu gândul la trecut. Whisky-ul are gust pe picior de plecare, în sorbituri fără nostalgii, plănuind viitorul...
Două lumi opuse, cu două tării diferite...

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *