Paste cu sos de roșii


Uleiul de măsline, punguța foșnitoare cu pepperoncino, cutia cu busuioc mărunțit, borcanul cu sosul Barilla, toate sunt la mine pe masă, aliniate. Istoria omenirii ar fi incompletă fără Vespa, Tiramisu, Aqua di Parma, Monica Belllucci, croiala hainelor bărbătești, Mastroianni și Ekberg în Fontana di Trevi; dar fără spaghetti, bucatini, vermicelli, tagliatelle, fettuccine, penne, pappardelle, adică Paste indiferent de formă, viața omului ar fi fadă și fără sens. 

A fost o perioadă în care nu am mâncat paste. Mi se făcea rău numai dacă auzeam pe cineva vorbind despre asta iar dacă eram la cumpărături într-un magazin, ocoleam raionul de paste făinoase – aceia sunt ani de zile pe care-i socotesc inutili, pierduți, decenii negre, de o rătăcire absolută.  

Aveam treisprezece ani, nici gras nici slab. Guraliv. Genul care pune gaz pe foc și sare la bătaie când nu e cazul. Ei – doi frați care veniseră la o rudă în vizită, o vecină de-a bunicii mele. Încă le știu numele (cum l-aș putea uita vreodată?) dar nu am să-l dau pentru că internetul pare mare dar e mic. Locul acțiunii: Bufetul Expres aflat vizavi de latura îngustă a Gării de Nord, chiar pe colț; i se zicea ”La varice” pentru că nu existau scaune, totul se făcea în picioare, la mese pătrate, înalte, de culoare crem, pe care încăpeau înghesuit trei farfurii sau șase halbe.  

La începutul anilor 80 puteau fi văzuți aici, stând la coadă, autoservindu-se, mâncând, bând bere și vorbind toți odată muncitori în construcții cu salopete pătate roșcat de praf de cărămidă, călugări ortodocși, cheferiști care mâncau cu șapca pe cap, șuți de buzunare, practicanți bărboși ai meditației transcedentale, controlori ITB, homosexuali care după o bârfă mică tânjeau după o hârjoneală cu prosoapele la Baia Grivița și, desigur, provinciali. Pe ei îi recunoșteai după valizele grele ținute aproape de picior dar mai ales după oboseala și neliniștea din priviri, teama de a nu fi furați, păcăliți, amăgiți de orașul ăsta mare care făcea ca toți oamenii să semene unii cu alții. Singurele lor minute de fericire erau când, după opt, douăsprezece, șaisprezece ore de mers cu trenul aveau parte de o mâncare gătită, pentru unii poate prima lor masă caldă luată-n București.

”Zi, ce alegi?” 

În fața mea erau porții mari de orez, macaroane cu sos de roșii, fulgi poroși de creveți vietnamezi îmbibați în ulei, mazăre fără carne peste care se presărase o tonă de mărar și munți de cartofi prăjiți deja iască de-atâta stat. Din tăvile de inox ieșeau linguroaie cu coada lungă; nu trebuia decât să apuc una, s-o umplu și să îmi pun în farfurie. Încă mă gândeam ce să aleg. Nu îmi era foame deloc dar eram acolo, în locul ăla, cu frații brothers pe care abia îi cunoscusem, înaintea unei situații neprevăzute cu consecințe pe care nu le bănuiam dar care aveau să se-ntindă pe ani de zile, dintr-o ambiție. Cum?! Mai zi o dată, te rog. Și cu fața la cameră… Dintr-o ambiție care se putea camufla pervers într-o întrebare jucăușă: cine mănâncă mai multe porții de orice? Da, idioată, periculoasă și inutilă ca mai toate ”întrecerile” în care se bagă băieții la anii ăia, aflați între copilărie și adolescență, nici cal-nici măgar. Iar povestea asta se încheia cu un învins care plătea toate porțiile mâncate.

Eram între cei doi frați, unul de-o vârstă cu mine, îndesat, cu o frunte îngustă și un tricou galben – cu el trebuia să mă întrec – și fratele lui, să-i zic Redondo. Da… Abia tipul ăsta ar fi meritat toată atenția; de altfel, în cețurile acelui moment pe care le deslușesc acum, el a avut ideea jocului. 

Era mai mare ca noi, vreo șaisprezece ani, slăbănog, cu dinți ascuțiți și ochi viezurești care n-ar fi stat pe nimic mai mult de o clipă, cu un balans aproape continuu de pe un picior pe altul, o șansă la un miliard să nu devină un adult paranoic dezlănțuit în crize cu care își teroriza familia zilnic.  Vorbea înalt și ușor gâtuit, cuvintele îi ieșeau din rădăcina limbii așa încât vocea îi suna ca a lui Ion Dolănescu ”la poale de munte/și cu doruri multe”. Iar freza – oh, Doamne, de ce așa? – era ceva indestructibil la taifun. Ridicată, cu o buclă grosieră deasupra frunții, cu firele aliniate la milimetru și orientate în aceiași direcție; arăta ca lucrările alea-n păr, masterpieces-urile la care fac reclamă capetele înrămate în fotografiile alb-negru din vitrinele frizeriilor de cartier – ceva similar e încercat palid în zilele noastre de un nene Marin care apare din când in când la televizor.

”Hai, zi!” m-a îndemnat Redondo cinic. 

Aș fi putut inventa ceva pe loc, nemaiauzit, o minciună uriașă care ar fi nivelat toate adevărurile lumii sau aș fi putut refuza simplu, ceva gen nu mă bag în chestia asta, e o tâmpenie. Ori aș fi putut ieși din joc cu o scuză – deși de ce să mă fi scuzat, nu făcusem nimic și nu datoram ceva nimănui. La momentul ăla încă se mai putea drege ceva, eram înainte de a greși față de mine. 

Ei bine, nu am făcut nimic din toate astea. 

Nu m-am cruțat. 

Am ales.

”Macaroane cu sos de roșii” am zis trufaș, clar, cu dicție și cu victoria asigurată, băgată în buzunarul din spate al pantalonilor mei scurți. Redondo a icnit.

Nu am să insist asupra acțiunii, nu am să dau multe detalii, scena e destul de limpede și ușor de înțeles. Finalul, de asemenea. Am să spun doar că după prima porție sațul se instalase deja iar cine mergea mai departe pierdea condiția de om și devenea porc.  Desigur un porc drăgălaș care vorbea românește dar ăsta eram. Mă transformasem. 

În timpul celei de-a doua porții căutam disperat în farfurie un fir de păr, pretext pentru a urla “ai trișat!” și a abandona jocul. N-am găsit și-am dat înainte. Eram ca un raw vegan luat ostatic și obligat cu un pistolul ținut la tâmplă să mănânce fudulii de taur făcute la grătar într-o parcare de tiruri. Începeam să recunosc că voi pierde. 

În fața mea era cea de-a treia rație de paste, neatinsă. Respiram încă. Celălalt era bine, pe pilot automat, furculița îi intra și-i ieșea din gură cu precizie și ritm; era un perpetuum mobile viu. Se uita prin mine cu ochi ficși și cruzi ca ai tigrului în salt, privire pe care o simte căprioara în ceafă când e deja prea târziu. Redondo chițăia încurajând și frecându-și mâinile de parcă viața lui ar fi depins de concursul ăsta. 

Dacă bunica mea, fire bisericoasă, ar fi intrat în momentul acela în local și m-ar fi văzut în ce hal arătam, roșu la bot, gâfâind, pătat pe tricou de sos, cu ochii ieșiți din orbite, sigur ar fi zis că fac parte dintr-o sectă de slujitori ai Diavolului și ar fi leșinat. Dar n-a intrat.

După o gură, una singură, din cea de-a patra porție am auzit un cor de îngeri. Ploua peste mine cu o muzică cum nu se mai făcuse niciodată, sunete calde care învăluiau totul lăsându-mă pe spate, într-o dulce amorțeală. Luminița albă la capătul unui tunel exista. 

Am spus stop.

Am ieșit în fugă din local.

Nu am plătit.

Nu mai știu cum am ajuns acasă.

Ficat, bilă, pancreas, mațe, esofag și ochii din cap, toate mi le-am vomat. Mare parte din amintirile pana la vârsta aia mi s-au șters complet tot atunci….Crampe, vertij, acid în reflux, succedându-se rapid sau venind toate odată izbind cu putere în fiecare punct al corpului -mahmureala după multă mâncare e mai de durată, mai greu de dus și lasă leziuni cvasi-permanente; e mai gravă decât cea după băutură. Asta mai poți s-o citești o dată.

Nu mai știu nimic de frați – au rămas personagii pasagere într-un episod memorabil. Dar nu m-ar mira să aflu că cel de-o vârstă cu mine și-a tatuat pe burtă cuvântul Gluttony. Iar Redondo, ei bine, el ar fi putut deveni orice, de la șeful unui cartel de descreierați care în prohibiție pescuiesc cu dinamită, la proprietarul unui sex-shop clandestin poziționat la periferia unui stat cu populație amish în creștere. Nu m-ar mira deloc să aflu că el este cel care într-un timp desena zvastici cu rahat pe pereții toaletelor publice din centrul Bucureștiului, niciodată prins. 

Apa fierbe, pastele mai au câteva minute și vor fi al dente gata de scos și de răsturnat în farfuria albă. Radioul e pe ItaloPop, atmosferă peninsulară la mine-n bucătărie ca de fiecare dată când gătesc paste. ”Tony, am avut încredere în tine. Nu mă doare că m-ai trădat; dar n-ai avut respect față de Familie” – Don Corleone mângâînd cotoiul ăla tărcat și leneș…

Da, fără paste viața omului ar fi fadă și fără sens. Și fără amintiri. Râd.

 

Mircea Radu
About me

Prezentator TV. Temperamental. Mă minunez. Scriu scenarii. Râd. Beau vin aspru și roșu. Fotografiez ce văd sau ce mi se pare că văd. Am făcut radio și am jucat într-un film. Ba nu, în două.

2 Comments

DAVID
Reply April 11, 2018

IMI PLAC,PASTELE FOARTE MULT,SUNT FAN MIRCEA RADU ,TE ROG SA IMI RASPUNZI LA INTREBAREA MAI REVINE PE ECRANE EMISIUNEA DIN DRAGOSTE ,MAI SUNT SANSE ?
TE ROG RASPUNDE-MI ,
CU RESPECT DAVID
PASTELE ARATA FOARTE BINE CRED CA SI GUSTOASE

    Caravana
    Reply April 19, 2018

    David, multumesc pentru apreciere. Emisiunea Din Dragoste nu mai apare pe ecran cu mine prezentator.

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *