Micii de la Halele Obor


Am scris undeva (unde?) că într-o tarabă ieftinoasă, o cutie din plastic cu geamuri acoperită de reclame roșii, aflată în mijlocul Pieții Obor sunt creați cei mai gustoși mici de pe suprafața Pământului. Și mai ziceam că locul ăsta ar trebui inclus în orice ghid turistic al României alături de Delta Dunării, Mânăstirile din Bucovina și Cascada Bigăr. Nu greșeam cu nimic. Azi am fost acolo. 

E miezul zilei. Pensionari, puști și puștoaice, rockeri, gravide, tipi la costum stau la rând cuminți, răbdători, ca intr-un ritual de inițiere; știu că așteptarea le va fi răsplătită, curând vor atinge Nirvana. Coada la mici e închisă de o fată îmbrăcată în roz – Dali a murit, păcat; i-ar fi plăcut să vadă asta.

Vânzătorul răzuiește cu o perie de sârmă bucățile carbonizate, lipite de grătar, ce a mai rămas din fleicile, cârnații și cefele marmorate. Nu are ecuson, nu poți stabili o apropiere genul “Vali, te rog, pune-mi cinci bucăți și două de muștar”. Are tatuat pe braț un tanc, când se întinde să întoarcă micii, tancul se umflă. Am văzut odată la mare un om în vârstă care avea desenat pe piept un cap de femeie. Din cauza bătrâneții pielea i se lăsase și maxilarul femeii tatuate îi curgea într-o parte; în anul ăla a apărut filmul în care Silvester Stalone, boxer, câștigă meciul vieții și apoi urlă la fani cu gura strâmbă. Sala era în delir – am răcnit și eu cât am putut pentru că am fost izbit de asemănarea cu tatuajul.

Se aude întâi sfârâitul cărnii arse pe grătar și-apoi mirosul de mici, inimitabil. Aerul tremură.  O pală de vânt bate spre hala nouă. Ia și mirosul pe care-l izbește de omul în halat care duce navete cu fructe. Va descărca marfa, va lăsa căruciorul acolo și va veni aici să îngroașe coada.

“Ia-l! E ultimul. Ăsta e al tău!” așa începe cea mai timpurie amintire despre mici pe care o am. In față la ZOO Băneasa, la o masă de fier, cu tata care rostogolea spre mine un mic pe un carton. Unii ieșeau de la ZOO, alții intrau, în mijlocul vânzolelii stătea un om care vindea baloane roșii. Tata vorbea cu bărbații despre echipa Steaua care avea meci cu Jiul Petroșani. O fetiță care nu mânca nimic; așezată pe scaun nu ajungea la pământ cu picioarele pe care le bălăngănea. Înfulecam micul și mă uitam la ea fără să scot un cuvânt. Umbrele copacilor înalți jucând pe cartonul alb, mânjit intr-un colț de muștar. Eu cu un mic într-o mână și în cealaltă sfoara cu care țineam balonul să nu zboare. Amintirea se termină aici, cu această imagine.

N-ai unde să arunci un ac. Care nu a prins loc la masă mănâncă cum poate, pe unde nimerește, în picioare, pe la colțuri, așezat pe vine sau direct pe bordură. Lângă mine stau un tată, o mamă și un copil care mănâncă fără să vorbească. Trei muncitori de la ApaNova beau bere în timp ce al patrulea stă la rând și așteaptă.

Micii încă se servesc pe carton cu marginile vălurite. Asta e bine – puși pe o farfurile nu ar mai avea același gust, ar deveni bucăți de carne la grătar.  Se mănâncă cu mâna sau cu scobitori. Și asta-mi place – nu e caraghios deloc, dimpotrivă; e bine că scobitorile din lemn n-au fost înlocuite de furculițele alea absurde, de plastic. Dacă ceri, ți se dă sare –  brută, gri, de pus la murături sau pe trotuar in fața casei când dă înghețul. Lingura de muștar e obligatorie. Muștarul, a, da; puține sorturi mai sunt cum trebuie – fie prea dulci, fie prea păstoase, fie prea aromate, prea iuți nu sunt niciodată. Mie îmi place foarte picant, când mușc dintr-un mic pe care l-am înecat în otrava aia, să simt. După ce înghit aștept aerul iute și rece care îmi desfundă nările și îmi paralizează căile respiratorii. Apoi lacrimile care țâșnesc. Dar ii dau înainte fără să pot explica de ce – cred că e singura chestie pe care o am în comun cu cei care-și găsesc plăcerea legați de pat în compania unei femei dezaxate cu o lesă-n mână.

Micii fac parte din segmentul elitist al alimentelor hardcore. Sunt o mâncare autentică,  pe bune, la mici nu poți trișa, știi să-i faci sau nu. Dacă nu, cară-te! Nu vrem să te mai vedem niciodată!

Am terminat de mâncat dar nu mă îndur să plec. Spectacolul mâncătorilor de mici din Piața Obor e unic. Nu e nevoie de prea multe explicații. E viață. E trăiește clipa și bagă-ți mințile-n cap.

Mircea Radu
About me

Prezentator TV. Temperamental. Mă minunez. Scriu scenarii. Râd. Beau vin aspru și roșu. Fotografiez ce văd sau ce mi se pare că văd. Am făcut radio și am jucat într-un film. Ba nu, în două.

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *