Jurnal vienez. Ziua întâi


E o zi de vară curată, cu cer fără nori și un soare tânăr care vopsește-n palid roșcat toate clădirile, mașinile și vitrinele pe lângă care mă plimb. Fredonez în minte fără niciun motiv un cântecel vechi, pe care-l știu toți copiii ”Podul de piatră s-a dărâmat / A venit apa și l-a luat / Vom face altul….” iar străzile sunt atât de pustii încât pare că melodia îmi iese din cap și se aude-n afară.  E ora 6:30. Viena încă nu s-a trezit.

Mai fusesem aici în urmă cu mulți ani, când eu eram altul. Atunci am vizitat, am mâncat și am dormit pe fugă, iar în mașină, pe drumul spre casă, privind la o nesfârșită câmpie, m-am întrebat dacă aș vrea să revăd, să regust, să retrăiesc ceva de acolo; dacă îmi era dor de ceva anume din Viena. N-am știut să-mi răspund… Dacă închideam ochii vedeam încă scena cu un homeless punk, ras pe mijlocul capului și cu păr mov făcut țepi, pe lateral, cu o geacă de jeans fără mâneci, cu lobul urechii perforat de un ac de siguranță de care erau agățate alte ace de siguranță mai mici, care a rupt sandviciul și l-a împărțit cu câinele pe care-l ținea în lesă. Viena rămăsese în mine cu această imagine profundă și irepetabilă. Și cu o senzație pe care acum, la ani distanță, voiam s-o probez.

Mircea-Radu-Viena-statuie

Mașina de gunoi apărută după colț merge încet ca să dea timp băieților să arunce în malaxor resturile așezate cu o seară înainte pe trotuar, în containere ordonate: cartoane, plastic, sticlă colorată, sticlă albă. Au mânuși, salopete oranj și muncesc tăcut, cu o lentoare care ar putea trece drept lene sau scârbă – în fapt e lipsa de grabă a omului care nu vrea să greșească. Mai rețin că gunoierii lor sunt blonzi.

Mircea-Radu-Viena-1

Am ajuns la intrarea pe o stradă celebră cu nume femeiesc unde se află magazinele marilor branduri dar și sute de alte prăvălii și o biserică. Haine, giuvaeruri, pantofi, articole pentru casă, cosmetice și parfumuri, covrigi și food-to-go-uri, tot ce vrei și ce nu vrei găsești aici până-n ora 19 când toate se-nchid la un semn. Numai ideea de a bântui de la un magazin la altul în căutarea a ceva ce nu aveam nevoie mă obosea. De aceea am început cu o pauză – am luat o cafea tare și un ștrudel la o terasă cu nume italian și mi-am orientat scaunul  în așa fel încât să pot vedea nestingherit spectacolul străzii… Lume puhoi care umblă haotic, în toate sensurile și direcțiile, unii înainte către următorul magazin, alții înapoi pentru că, totuși, perechea aia de pantofi era drăguță și merita cumpărată, oameni care intră pe uși mari transparente și ies cu ambele mâini ocupate de pungi și sacoșe mari, multicolore. Copii care trag de mame către vulpea numai pluș din geam, mame care trag de tați către vulpea numai blană așezată pe umerii manechinului din vitrină. Prețuri foarte mari, viclenește camuflate in cuvântul SALES vopsit cu alb pe un roșu strident. O stradă lungă de aproape doi kilometri, o imensă scenă pe care defilează omenirea în toată splendoarea și franchețea ei. Ce spectacol uluitor și gratuit!…

Mircea-Radu-Viena-mariah

Mi se aduce ștrudelul pe care-l mănânc încet, cu îmbucături mici ca să îl simt până la ultima moleculă. Bucățile de măr copt sunt călduțe și măricele și au strecurate printre ele stafide cărnoase, toate învelite într-o foaie subțire de aluat la limita facerii. Deasupra e presărat zahăr fin și scorțișoară cât să te facă atent. Costă 3.50 euro – mult, dacă raportezi la prețul unui ștrudel din Romania, puțin, dacă vezi pe ce nimicuri dai banii ăștia, intr-un supermarket – deci nu e nici mult, nici puțin, e obligatoriu fiindcă e un Apfelstrudel vienez, pe care-l mănânci la el acasă. Pătesc, mă ridic și plec. Îmi găsesc loc în puhoiul de oameni pășind încet ca atunci când intru în mare.

Mircea-Radu-Viena-punks

Am observat încă de ieri că ceasul meu s-a aburit. O fi de la schimbarea presiunii cauzată de zbor ori de la aburul dușului, o fi de la nu știu ce, dar îmi stă pe creier treaba asta. Rațional, știu că niciuna din cauze nu e valabilă – prin toate am mai trecut cu ceasul ăsta; apoi, e un Omega Seamaster care, în mintea mea, nu are voie să se strice niciodată… Intru într-o ceasornicărie și îi răspund la câteva întrebări unui tip în halat alb. ”Ați umblat la supapa de heliu a ceasului?”. Da – știu când o făcusem (c-o zi în urmă), unde (in aeroport) și de ce (de plictiseală, cu gândul în altă parte). Mă aștept să o încasez definitiv și să-mi șuiere ”De ce umblați la rotița aia în Austria, o țară fără ieșire la mare?” dar nu zice nimic și apreciez asta.  Ce fac acum?, întreb. ”Am să îl depresurizez, voi sufla aer apoi îl voi înșuruba la loc – lăsați-l aici și reveniți după o jumătate de oră”. Când m-am întors, era gata! Era ca-nainte!… Cât mă costă? ”Nimic, spune cu simpatie. Absolut nimic”. Sunt mirat și impresionat – gestul lui contrazice tot ce știam despre poporul germanic rece, fără sentimente dar și despre capitalismul sălbatic a cărui unică religie este banul. Îi mulțumesc, ne strângem mâna iar la plecare nu uită să îmi reamintească zâmbind că, periodic, toate ceasurile trebuie duse la service – și apasă cu tâlc pe cuvântul toate

Mircea-Radu-Viena-biserica

Intru din nou în rândul lumii. Șiroiesc și eu ca cei din fața și din spatele meu  cu gândul că Mariahilferstrasse e pentru fashioniste și shopaholici cam ce sunt Mănăstirile din Bucovina pentru românii ortodocși. Rup rândul pentru o prăvălioară cu articole de bărbierit – nu-mi trebuie nimic de acolo, pămătuf am, briciuri am, trei, creme de ras și aftershave sunt – intru mai mult pentru mirosul care nu poate fi comparat cu nimic; poate doar în unicitate cu cel de amestec de apă de colonie, tutun, plumb topit și hârtie fină, de ziar, pe care-l aveau tutungeriile de pe vremuri.  Da, e așa cum îmi închipuiam… Parfumuri fine și turbate, de la cel floral, delicat, la cel animal și viril, miros de piele și de mosc, de la arome nostalgice de tablouri sepia luate din piața de vechituri și-ncadrate în rame de argint, pâna la izul de tejghea din lemn lustruită de milioane de coate, mâini, amprente, sudori – îmi vine să închid ochii cu dorința de a rămâne acolo cât mai mult timp, să mă pătrund de toate aceste miresme și-apoi să le iau acasă, cu mine…. Oare, în România cât ar rezista pe piață un astfel de magazin de nișă? Cred că foarte puțin; numai un excentric s-ar înhăma la finețuri într-o țară care a plonjat direct din sărăcia abrutizantă a comunismului în consumul orb, în neștire, în genul ”o fi prost da´ să fie mult”… Până la urmă cumpăr o apă de colonie cu arome combinate, de tabac și mentă, deloc ceva sofisticat, de care mă simt mai mult legat sentimental decât altfel, și asta pentru că fiului meu, când avea aproape un an, părea să-i placă cel mai mult. (va urma)

Mircea Radu
About me

Prezentator TV. Temperamental. Mă minunez. Scriu scenarii. Râd. Beau vin aspru și roșu. Fotografiez ce văd sau ce mi se pare că văd. Am făcut radio și am jucat într-un film. Ba nu, în două.

4 Comments

Sabău Ana Liana
Reply July 15, 2016

... Imi ține loc de ceea ce intenționam sa citesc în seara aceasta. Are tristețe, are haz, are speranță,are esență. O esență pe care nu pot decât sa o apreciez. Nu. Nu îți mulțumesc. Mulțumesc vieții ca există momente din astea când sufletul rămâne agățat de frumuseți simple, dar atât de îndestulătoare. Succes în...jurnalul zilelor ce urmează.

    Caravana
    Reply July 16, 2016

    ...dar eu îți mulțumesc, Ana Liana.

Laura
Reply July 17, 2016

Frumos scris! Eu am descoperit frumusetile Vienei iarna. Nimic nu se compara cu atmosfera targului de Craciun, care nu are nimic in comun cu balciul ieftin de la Universitate.

    Caravana
    Reply July 17, 2016

    Mulțumesc. Cândva, în viața asta, am să merg și iarna, de Crăciun.

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *