Jurnal vienez. Ziua a doua


Vizitarea Domului Sfântul Ștefan e obligatorie. Pentru măreția lui, pentru acoperișul cu țigle colorate ce desenează vulturul bicefal, pentru catafalcurile, sicriele monumentale, locurile de veci ale unor personalități care au scris istoria Austriei, pentru arhitectură. Doar pentru astea nu și pentru altceva. Nu m-am putut gândi la ale mele, nu am putut să cobor în mine, nu m-am putut ruga. Vânzoleala iute, ghizii care arătau pe pereți și explicau în diverse limbi grupurilor, blitzurile și țăcăneala declanșatoarelor aparatelor foto, vuietul care venea dinspre strada aglomerată prin ușa permanent deschisă mi-au făcut imposibilă reculegerea. Catedrala Sfântul Ștefan e pentru oameni în vacanță, relaxați și fără griji, nu e pentru cei care caută răspunsuri sau speră.  M-am simțit mai bine la ieșire (Doamne, iartă-mă, dar știi că ăsta e adevărul) când am mângâiat pe grumaz și m-am uitat clipe-n șir în ochii unor cai înhămați care așteptau cuminți să plimbe turiști.

Mircea-Radu-Viena-stephansdom

Ca să ajung din Stephansplatz în Prater trebuia să iau metroul U1 trei stații, până la Praterstern – apropo, când faci excursii de câteva zile în Viena, cel mai bine e să iei un bilet de 48 sau 72 de ore cu care poți circula cu orice mijloc de transport în comun; se cumpără de la orice tutungerie iar unul de 48 de ore costă 13 euro – dar am luat-o pe jos. În zece minute, pe străduțele pe care le-am reținut relativ ușor, eram la Schwedenplatz de unde puteam admira faleza Dunării ticsită de terase unde lumea bea, mânca sau întindea șezlonguri și stătea la plajă. Nu sunt sigur că se putea înota, cred totuși că nu, dar nici semn cu scăldatul interzis n-am văzut. Tot așa cum lipseau balustradele de pe chei, chestiune care m-a mirat – cum, oamenii ăia, la un pahar în plus, chiar nu se certau, nu săreau la bătaie, nu făceau glume proaste cu împinsul în apă, puștii nu erau teribiliști așa cum am fost eu și prietenii mei cu care plecam să facem baie în mare la miezul nopții? Probabil că nu, nimic din toate astea…

Mircea-Radu-Viena-chei

Din gând în gând am ajuns în Prater despre care știam că înseamnă doar Parcul de distracții al vienezilor. Greșit! Nu e numai asta ci și un spațiu uriaș care înclude o discotecă (cea mai mare din Austria, pe două niveluri, cu peste douăsprezece baruri, cu mai multe săli de dans în care se poate asculta orice, de la ABBA la Prodigy și de la Julio Iglesias la Aerosmith), un stadion de fotbal (Ernst Happel Stadium) și un parc în care te poți plimba pe jos sau cu trăsura trasă de cai, relaxa pe bancă, sta și mânca pe iarbă, merge cu bicicleta sau da cu rolele.  Am intrat în parcul de distracții cu gândul de a mă urca în Roata Uriaşă și de a vedea de sus o parte din Viena – dacă aș mai fi avut timp, m-aș mai fi dat și-n Praterturm, caruselul cu lanţuri înalt de 117 metri, în roller coaster-ul care trecea prin apă și sigur m-aș fi urcat în trenuleţul fantomelor… În fine, după ce Roata Uriașă și-a început urcușul lent, cu poticniri scurte și opriri care mai mult necaz  aduc celor cu rău de înălțime, cabina a ajuns la  înălțimea maximă de aproape 70 de metri unde s-a oprit. Vântul pe care la sol abia îl simțeam adiind, aici sufla cu putere și zgâlțâia. Eram sus, puteam să văd ce e pe acoperișul celor mai înalte clădiri iar coroanele stejarilor seculari arătau ca niște tufe prăpădite. Nu era momentul dar mi-am adus aminte de ce citisem, că la începutul secolului trecut, o femeie se spânzurase de această roată și nu-mi puteam scoate din cap imaginea cu corpul ei atârnând de un braț al Roții care făcea un ciclu complet… Stăteam suspendat, cabina scârțâia atât cât să ridice părul pe mâini și am înțeles atunci, în acele clipe, ce înseamnă să se oprească timpul în loc… Un sfert de oră mai târziu, mimând lejeritatea pe o bancă în parc, am întrebat-o pe Raluca dacă i-a plăcut cum se vede de acolo de sus. Mi-a răspuns că a stat cu ochii închiși tot timpul dar că îi pot povesti – și am început cu scena în care, la începutul secolului trecut, o femeie curajoasă, o artistă de circ, a făcut o rotație completă a Roții Uriașe nu în cabină, cum am stat noi, ci pe cabină, călare pe un cal.

Mircea-Radu-Viena-prater-1

Am ajuns la hotel ; în lift telefonul mi-a arătat că în ziua aia făcusem 20 de kilometri pe jos. Eram frânt. Am făcut duș, lăsând apa fierbinte să curgă pe mine minute-n șir gândindu-mă că n-am văzut nicăieri în baie abțibildul din care bogătașii proprietari de hoteluri se milogesc dulceag la turiști să facă economie la apă, desigur, ”ca să salvăm planeta” – îmi place de mor ideea de a mă asocia cu multimilionarii și de a salva împreună ceva, orice… Am un flash cu un graffiti văzut astăzi pe o străduță din centru: ”Burn the rich”. Era scris deslușit, cu litere măricele, să se vadă și să se-nțeleagă intenția. Scrisul era cam șters, probabil că era de ani buni acolo – nimeni nu s-a sinchisit să-l șteargă, în ideea că scrieți voi ce vreți și noi facem ce știm: bănci și fonduri de investiții.

Mircea-Radu-Viena-StieglDeschid o bere de care n-auzisem dar am cumpărat-o pentru că mi-a plăcut eticheta simplă, roș-albă, cu scris butucănos care-mi amintea de afișele interbelice. STIEGL. Din 1492… Pot să mă gândesc că Mozart a tras un chef cu bere Stiegl, din care eu și oricine poate bea acum, azi? Da, pot. Tradiția este un punct forte în promovarea unui produs? Aduce el profit? Da, cu condiția să nu-i pui pe nătărăii ăia care au încercat să atragă clienți cu ideea asta, la un supermarket celebru în România, și a ieșit: ”La Moșie. Din 1961”… În anii ăia, în România nu puteai pronunța cuvântul moșie fără să fi săltat și dus la Aiud sau Gherla sau Periprava. Bravo, băjeți!…  ”Hops. Malt. Yeast. Water. And nothing else” scrie direct, bărbătește și deștept pe etichetă; cum să nu cumperi așa ceva?

Ridic paharul în dreptul ochilor să mă uimesc mai de-aproape de culoarea mierie a berii și să văd unde se duc bulele când se duc… Închid ochii și iau o gură. Aștept. Simt. Înghit. Aștept. Deschid ochii. Nimic mai e la fel… Sunt în gangul prin care se intră din Bulevardul Duca în scările celor două blocuri sau la locul de joacă. E răcoare, miroase greu a asfalt încins, a transpirație și a gioarse purtate de cineva încă și mai murdar. Nenea Soni, omul care stătea pe străzi, mânca din mila oricui și bea de rupea era în fața mea, îi puteam vedea mustățile galbene de tutun pe care avea încă spuma berii din luase o dușcă. Oamenii ziceau că fusese profesor de matematică, unul chiar foarte bun, dar care se țicnise din cauza dragostei sau a băuturii, nimeni nu știa exact iar eu eram mic, în jur de 9 ani, mi-era tot una. ”Ia zi Mircescule, care e formula fundamentală a trigonometriei?”

Nu auzisem cuvântul acela nicăieri.  Se uita la mine cu ochii lui tulburi cărora băutura le luaseră culoarea așa cum, pe vremuri, fixa de la catedră o clasă întreagă. Nu mi-era frică de el; cumva știam, simțeam, că nu era un om rău. ”Fii atent aici, formula fundamentala a trigonometriei este sinus pătrat de x plus cosinus pătrat de x egal cu unu. Ține minte, că o să ai nevoie de asta toată viața” a ridicat el tonul în timp ce eu continuam să tac și să-l privesc. ”Bun, dacă tot a sunat de pauză și am învățat lecția, îți mai pun pun o întrebare, una singură și-apoi te las să ieși în recreație: ce e aici, pe etichetă?” Un împărat care bea, zic. Și scrie Gambrinus. ”Exact! Împăratul Gambrinus care bea sunt eu!” Apoi a pufnit de câteva ori pe nas, a râs, și i s-au umplut ochii de lacrimi… Berea Stiegl are ceva din gustul berii Gambrinus, sau poate doar în seara asta are…Să știi nene Soni, oriunde ai fi acum, că viața mi-a scos în cale numai oameni pe care nu-i interesa formula fundamentala a trigonometriei în schimb mi-a arătat că dragostea și băutura sunt tot un demon și o luare de minți.

Dincolo de fereastra mea, pe stradă, trec tineri muți, pe skateboard sau biciclete, din urechile cărora se preling fire albe, subțiri ca niște dâre, care duc la buzunarele unde au ipodurile sau telefoanele mobile – par că ascultă muzică, sau cursuri, sau programe de teatru radiofonic, că evadează oriunde nu e realitate. Perechi de ei cu ele, sau de ele cu ele și de ei cu ei, într-un mers fără țintă ca al oamenilor care au o plăcere în comun, pași lenți ca ai celor care nu grăbesc timpul fiindcă știu că asta nu le-ar folosi la nimic… Culorile încep să se estompeze, umbrele se topesc, zgomotele se schimbă cu altele, mai joase și mai stinse. Peste Viena se lasă seara. (va urma)

Mircea Radu
About me

Prezentator TV. Temperamental. Mă minunez. Scriu scenarii. Râd. Beau vin aspru și roșu. Fotografiez ce văd sau ce mi se pare că văd. Am făcut radio și am jucat într-un film. Ba nu, în două.

4 Comments

ile
Reply July 17, 2016

Mircica,ai talent la scris....si nu numai!Ma bucur pentru voi...vacanta placuta!Viena este superba,dar nu uita sa mergi la MUZEUL INSTRUMENTELOR..unic!VA pup cu drag si astept sa ne mai scrii............ile

    Caravana
    Reply July 17, 2016

    Ilenuța, mulțumesc. :)

      Victor
      Reply July 17, 2016

      La Viena e frumos sa mergi o data a zece ani, sa lasi dorul sa creasca in tine. Vacanta placuta.

        Caravana
        Reply July 18, 2016

        Da; aș merge și mai des... Mulțumesc.

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *