Jurnal praghez. Ziua întâi


În stația de taxi, aflată relativ departe de ieșirea din Gară, nu vedeam decât spatele unei mașini. Curios… o fi și ăsta vreun țepar, mi-am zis cu reflexul dintâi al românului față de taximetriști; dar eram cu bagaje, într-un oraș străin, știam că hotelul se află în Centrul Vechi dar vag pe unde anume, pe scurt, nu puteam face nazuri și nici pune prea multe întrebări iar de refuzat nici atât.

– Liber? întreb șoferul pe care-l vedeam din spate

– Da, da, face el din cap privindu-mă în oglinda retrovizoare

Așteptam să țâșnească de la locul lui, din doi pași să fie lângă mine, să dea cu podul palmei scurt în buton iar portbagajul să se deschidă silențios. Apoi să ia geamantanul pe care să-l așeze; eventual să facă și poanta aia cu săltatul de mâner și mâna dusă imediat la spate mimând o criză de lumbago, apoi eu să-i fac cu ochiul și să-i întorc gluma la final de cursă când mă fac că nu-mi mai găsesc banii, mi-o fi furat cineva portofelul în Gară și să râdem amândoi ca să ne despărțim veseli, într-o prietenie care ține până la prima bordură. Nimic… Așa or fi ei, îmi spun și ridic, așez, închid, apoi deschid ușa și gata, sunt pe canapea. Îi dau adresa hotelului.

– Unde e asta? omul se întoarce spre mine, văd mult din figura lui, e grăsun, are ochelari cu rame metalice, cu o barbă creață și albă seamănă cu George R. R. Martin, cel care a scris Urzeala Tronurilor, are și aceeași vârstă, toate astea mi-l fac mai simpatic. Hotelul ăsta la care stați unde se află?

– De unde să știu, fac nedumerit; eu sunt turistul aici. Dumneavoastră nu sunteți din Praga?

– Nu, sunt din Pardubice! și-l apucă râsul

Zâmbesc mânzește și reiau ca-n filmele din seria Brigada Diverse cu ”Deci, ce-avem noi aici?”

– Sunteți din Pardubice și faceți taximetrie în Praga. Hotelul e pe strada Mikulášská care se află în Centrul Vechi. Știți unde se află Centrul Vechi?

– A, da, normal! Oricine știe!

– Păi…să-i dăm drumul, zic și mă las pe spate pregătindu-mă de drum.

Mircea-Radu-Praga-MasinaEpoca

Îl auzeam cum mormăia numele străzii și al hotelului. Capul îi căzuse în piept și dădea din el ca cel care spune ”păi zi așa domnule, de ce nu zici așa de la început? Că dacă aș fi știut treaba asta până acuma o rezolvam, da´ așa, de unde să știu eu unde să te duc?”

Stăteam pe loc de ceva timp. Se oprise din bolboroseală, rămăsese doar cu mâna dreaptă pe volan și cu privirea în jos, spre poală și cu datul din cap semn că dacă nu rezolvase problema măcar prinsese un fir. Mă aplec ușor spre față să văd ce face cu mâna stângă – ținea un telefon Nokia pe care-l butona.

– Scrieți mesaje acum? fac cu tonul omului care nu mai înțelege nimic dar nici nu mai are putere să priceapă

– Nu, chicotește, caut adresa hotelului. Păi n-ați zis că stați la hotel?…

Era prea mult… Dumnezeu cu mila, zic și mă las pe spate. Evadez – dincolo de geam, pe stradă, o femeie tânără ce purta pe cap o coroniță împletită, din flori naturale, șerpuia pe trotuar îmbrăcată cu o rochie largă și grena; vorbea la telefon precipitată, temperamentală, în timp ce doi tipi o mâncau din ochi. O clădire istorică, masivă, cu arcade de piatră era în reparații – îi puseseră pe fațadă o plasă care îi sporea parcă frumusețea și misterul, așa cum o făceau, odinioară, voaletele damelor care circulau cu trenul Orient Expres. Mai departe, acolo unde strada se lățea iar mașinile nu aveau voie să intre, un clovn ținea în mâini o coardă cu ochiuri largi pe care o băga într-o găleată de apă cu săpun de unde o scotea și o smucea când la stânga, când la dreapta, cu mișcările ample și perfide cu care matadorul agită muleta prin fața taurului – din ea ieșeau zeci de baloane, în toate nuanțele, în aplauzele și fericirea copiilor care asistau la spectacolul ăsta cald și nevinovat.

Tușește scurt, bagă în viteza întâi și după o hurducăială mașina o ia din loc. Îi țin pumnii… Distanța pe care o aveam nu era mare, pe iMaps îmi arăta 4 kilometri și ceva, dar nu știu când și pe unde am ajuns fiindcă m-am uitat numai la el încercând să înțeleg modul în care șofa – mâna dreaptă era singura cu care ținea volanul și îi bâțâia serios când schimba vitezele. În stânga ținea telefonul pe care descărcase un program și-l folosea drept GPS așa că mare parte din drum s-a uitat pe ecranul mic, nu în parbriz. La o intersecție a trecut când abia se pusese roșu – dar se pusese! – iar în alta, cu drum îngustat și prioritate de sens opus, a intrat ca-n brânză, fără să se asigure iar eu repetam în gând ca o mantră ”Nu aici, Nu acum/Nu aici, Nu acum” deși ar fi trebuit să spun ”Fuck!” și-asta tare, de câteva ori…

”Credeți că dacă vă rog să ne arătați acum, în timpul mersului, câteva fotografii de familie, cu nepoții în vacanță sau de la ziua celui mic, când suflă-n tort și apoi plin de ciocolată din cap până-n picioare, oare ne veți refuza?” mi-a venit în minte să-l întreb, asta doar să văd până unde se poate întinde coarda și probabil că aș fi făcut-o dacă aș fi fost singur – ceva îmi spunea că Moș Urzeală nu m-ar fi refuzat…

Când am ajuns și i-am plătit cursa, am aruncat o ultimă privire către el, către telefonul lui, către mâna care-i tremura… Și am văzut puse între scaunul de pe care nu se ridicase și portiera pe care n-o deschisese niciodată, o pereche de cârje.

Mircea-Radu-Praga-ColajCentruvechiJaponeze

Piața din Centrul Vechi e foarte aglomerată – asta mi-a fost prima impresie. De pe la 10 dimineața până seara târziu, mii de oameni sunt într-o vânzoleală continuă, singuri sau cu grupul, americani, nemți și mulți asiatici. Fac fotografii, admiră, beau bere, se urcă-n trăsuri și cumpără de la vânzătorii ambulanți de înghețată, de kürtőskalács (trdelnik, îi spun cehii) sau de la grataragii care intră-n fum de unde ies cu bucăți mari tăiate din pulpa de porc înfiptă-n țepușă și rotită deasura unor cărbuni încinși.  O iau pe strada Pařížská, strada de magazine mici cu nume mari, Zenith, Louis Vuitton, Cartier, Hérmes, Omega, toate sunt aici, unde își fac cumpărături oamenii gravi și les nouveau riches roumain;  altfel, un loc plăcut pe care să te plimbi și care te scoate direct pe pe cheiul râului lor național, Vltava (similar, dacă s-ar traduce în română, cu Moldova).

N-am ajuns până acolo, am făcut stânga și Mircea-Radu-Praga-Kafkaam intrat in Cartierul Evreiesc – foarte aproape de Centrul Vechi, așa cum era și în București și-n aproape toate orașele mari – îngrijit, cu două sinagogi, una dintre ele cu un gard vopsit într-un albastru forte, în aceeași nuanță cu Steaua lui David și cele două linii orizontale de pe steagul național, cu o mașină break din care tocmai se livra pizza kosher, și mulți vânzători de mărunțișuri.
Trec pe lângă buticuri nepretențioase și ajung la capătul străzii, la cafeneaua Franz Kafka față de care cehii au un cult. Nu știu de ce la noi nu am văzut nicio cafenea Marin Preda, I.L.Caragiale, Marin Sorescu; nici măcar Mihai Eminescu nu știu decât parcuri, librării și teatre…

Să fie dintr-o reținere stupidă gen ”e o blasfemie să dai numele unei ilustre figuri a culturii naționale unei prăpădite de cafenele! Nu domnilor, așa ceva nu se face!” de parcă o cafenea ar înseamna club semiclandestin de swingeri și nu un loc unde intră oameni care mai și cetesc… Sau nu s-or da numele astea în ideea că n-ar avea priză la public, că n-ar fi catchy (că trendy sigur n-are cum să fie fiindcă promovabilitatea la Bac scade…). Dar de ce nu se încearcă măcar?…

Ospătărița mă-ntreabă ce iau – realizez, cu o rușine care cred că s-a văzut, că nu am niciun ban la mine; am câțiva euro pe care nu i-am schimbat în coroane – nici nu am avut când. Mă scuz, mă ridic și plec – ar fi a doua oară azi când îmi vine să zic ”Fuck…”

Pe străzi, mă gândesc unde să merg, unde o fi cel mai bun curs?

În București schimb de ani de zile la un libanez pentru că exchange ca la arabi la nimeni nu găsești, dar aici?… Băncile pe lângă care trec arată un curs corect dar te ard la comision, 20% e un procent criminal, pfff…niciodată… Văd o intrare unde scrie 0% comision – perfect, zic. Dau euro, iau coroanele, zicem mulțumesc unul altuia. La ieșire, pe perete, un tablou cu un verset din Coran, pe fond verde. Bun așa!

Seara zilei pe care am început-o în Viena am terminat-o în centrul Pragăi, în fața unui televizor – Germania și Franța jucau semifinala Euro 2016. După hențul lui Schweinsteiger (pe care comentatorul îl pronunța Șvainștaigîrî iar pe Müller, Miller) și golul din penalty ce i-a urmat, executat sigur de Griezmann (numai mie îmi pare că aduce cu Delon în Rocco și frații săi ?) am închis televizorul. Știam că Germania obosită va capitula iar Franța va deveni Campioana Europei.

Timpul avea să îmi dovedească că aveam și n-aveam dreptate…

Mircea-Radu-Praga-OmStatuie

Mircea Radu
About me

Prezentator TV. Temperamental. Mă minunez. Scriu scenarii. Râd. Beau vin aspru și roșu. Fotografiez ce văd sau ce mi se pare că văd. Am făcut radio și am jucat într-un film. Ba nu, în două.

2 Comments

Delia U. N.
Reply July 26, 2016

L-am corectat. :-)

Frumos! Mi-a plăcut!

Am vizitat Praga de multe ori, dar niciodată vara.
Este un hotel convenabil, undeva chiar în centrul vechi, pe străduțe, Manes Hotel. Este aproape de orice destinație centrală, nu ai nevoie de taxi. E chiar între poduri, aproape și de vestita Dancing Building.
Pot să-ți spun că o iarnă mai geroasă decât în Praga nu am mai trăit și am convingerea că nu voi mai trăi, decât tot acolo. Erau ciori moarte, înghețate bocnă, pe tot malul Vâltavei. Fiecare pasăre încrmenise parcă în timp ce zbura. Fiecare corp părea o secvență vie dintr-un zbor frânt, toate trupurile erau în altă poziție. În frigul ăla, înainte de Crăciun și de Anul Nou, pe trotuare, e plin de vânzători ambulanți de crapi, cu butoaie imense, pline de pește viu, pe care îl sacrifică în fața ta, la cerere, cu o rapiditate care îi concurează doar pe ciobanii noștri români, măcelarii care taie mieii de Paște, în piețe. Tot iarna se filmează reclamele la băuturi alcoolice, pe malul cu statuia compozitorului Smetana. Sunt nişte manechine care sfidează și viața și moartea, deodată, aduse cred din Siberia, pentru că nu îmi pot explica rezistența lor altfel, puterea de a zâmbi văratic în dantele şi decoltee darnice la -35C.
Primăvara e de vis în Praga, e o lumină specială atunci, rozalie.
Toamna te duce într-un spațiu oniric. Poți să vezi orașul din parcul cu Turnul Petřin. Rămâi bouche bée...
Lângă Podul Charles, este un restaurant cochet, chiar pe mal, spre Cartierul Evreiesc. De acolo, de la terasă, poți vedea o panoramă superbă, tivită la bază de Vâltava, plină de vaporașe. Şi, dacă mergi mai des, ai şansa să admiri de la acea terasă o Pragă schimbată complet de la un anotimp la altul, datorită luminii, cam cum își schimbă o doamnă rochiile. Când roz pal, când aurii, când albastru glacial...
La o oră și ceva de Praga, în munți, este Cesky Krumlov, unul dintre cele mai frumoase locuri din Cehia. E o cetate medievală, o fortăreață care a inspirat multe povești romantice. Este un loc desprins din basme. Trebuie văzut, nu descris, pentru că orice descriere a lui e prozaică...
***
Aici e Praga văzută de mine prin obiectivul aparatului de fotografiat:
https://flic.kr/s/aHsjrddXbC
https://flic.kr/s/aHsjuJT3Zs

Și un bonus cu Cesky Krumlov:
https://flic.kr/s/aHsjsuW3Kh
https://flic.kr/s/aHsjsns2Gt

Mai multe fotografii cu atracții turistice din Cehia poți vedea pe site-ul meu:
https://www.flickr.com/photos/delia_ujica/albums
Merită să dai un tur prin toată Cehia, să ieși din Praga comercială, pentru că e ca o bijuterie de țară: mică și plină de frumusețe (sau frumuseți).

    Caravana
    Reply July 26, 2016

    Da merită să vezi toată Cehia, fără-ndoială, dar când ai mai mult de trei zile de stat acolo. Mulțumesc pentru foto, sunt grozave!

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *