Ischia. Insula aromelor


Mircea-Radu-Ischia-3În Ischia e o băcănie care are în față patru butoaie mari pe care se poate mânca. Mă opresc acolo. Băiatul care ia comanda e agil, serviabil și gesticulează mult; dă din cap în sus cu o mișcare bruscă și-și lățește scurt gura închisă semn că nu știe sau nu-l interesează. Unește degetele mâinilor și le scutură de parcă ar zornăi chei imaginare, așa cum în copilărie mi se părea că dirijează Sile Dinicu.

După ce află că sunt din România îmi zice că în august pleacă în vacanță la Constanța – nu l-am întrebat de ce că mi-ar fi explicat mult și nu sunt sigur c-aș fi înțeles; îi place la noi pentru că femeile sunt foarte frumoase și au forme – face semn la piept ca și când ar căra pepeni. E clar, omul e entuziasmat. “Sunt cele mai bune” zic și-mi vine să completez cu ”din lume” dar mă opresc; nici acum nu știu de ce. Fac și eu la piept în aer ceva ca două zepeline și îmi umflu obrajii; gata, ne-am împrietenit, acum poate să aducă mâncarea, sigur nu va fi otrăvită. Puștiul e genul care ar fi-n stare să cânte două săptămâni fără întrerupere Tintarella di luna varianta lui Gurruchaga până îi cazi la așternut, va avea succes în Ro.

Platoul cu salumi e formaggi e imens, ocupă jumate de masă. Celălalt e ticsit cu anghinare, ceapă murată, sparanghel, fâșii coapte de ardei capia și delicioasele măsline negre, grena și verzi, cu sau fără sâmburi, presărate cu fulgi minusculi de oregano, simbolul fericirii, le Regine dei sapori, planta cu o mie de fețe care-și ia gustul după cel al mâncării în care e pus – da, acela a fost momentul când i-am înțeles pe cei care pun poze cu mâncare pe Facebook.  Toate minunățiile astea și-au lăsat zemurile în uleiul de măsline verde-auriu presat la rece cu care au fost stropite, în care tăvălesc lent pâinea ca să se îmbibe miezul elastic și să intre prin toate ochiurile infime lăsate de aer la coacere. Bag în gură. Gustul e fără egal – fructat cu nuanțe fine de amărui, acrișor, picant. E divin. Aș pregăti o porție ca asta, aș vida-o și aș transporta-o în nordul Polului Nord unde, după ce aș scăpa ca prin minune de o haită de vulpi polare turbate și de o ursoaică albă cu pui aș ajunge într-un igloo, la o familie de eschimoși cumsecade. Aș despacheta, le-aș da să mănânce apoi le-aș zice că de-acum înainte nu mai pot spune că nu știu cum e, ce înseamnă și ce gust are vara. Abia de la momentul ăsta încolo ei pot face o alegere corectă, în cunoștință de cauză: rămân sau pleacă de acolo pentru totdeauna.

Pe o plajă plină atât cât trebuie cu oameni, pe o căldură cu miros sărat unde nu adie nici pic de vânt, trece un tip gras care vinde gogoși date cu zahăr tos dintr-o navetă cu margini scunde. Gâfâie la fiecare pas pe care-l afundă în nisip, gâfâie ca să și-l scoată și tot așa. Poartă un tricou pe care scrie I am Elvira Hancock…. Cine e Elvira Hancock? Aș putea întinde mâna după telefon să-i dau un Google dar nu arde, nu sunt chiar atât de curios. Și-apoi aș fi singurul care stă cu ochii în mobil; nimeni nu se joacă pe telefon, nu văd selfie, nu au treabă cu Facebook. Toată lumea comunică direct, e în discuție om la om; mă rog, am văzut un grup de 6 femei care vorbeau toate odată, n-am  înțeles cine la cine era atentă și nici dacă pricepea vreuna ceva.

Seara a sosit în Ischia fără s-o simt, în timp ce mă plimbam spre port. Pe o stradă îngustă care iese din principală, coboară direct spre plajă și se afundă-n mare, undeva la jumătatea distanței, e pizzeria. Sunt patru mese înalte cu scaune ca de bar puse direct pe trotuar sub niște becuri mai degrabă chioare – să-i zicem cu lumină caldă. Nu te aștepta să vină cineva drept de spate, cu carnețelul în mână să te întrebe ce ai dori să mănânci; dacă voiai asta Ritz și Negresco se află tot acolo, oricum nu sunt sigur că gem de lume, poți prinde chiar loc la geam (să n-o crezi p-aia cu telefonul de rezervare înainte cu o săptămână; e o minciună la fel de obraznică și de tâmpită ca aia cu ”asta vor să vadă telespectatorii”).  Mircea-Radu-Ischia-1

La încasat bani stă o tipă trecută de 40, zâmbitoare și drăguță, cu o cheie de desfăcut bere lipită cu degetul mare de podul palmei; tastează prețurile la casa de marcat cu aceeiași mână, folosindu-și restul de degete rămase libere – o asemenea dexteritate nu am mai văzut decât în desene animate, la nimeni în viața reală. În spatele ei, un tip cu brațe de campion la skanderbeg frământă aluatul, îl împăturește, îl ridică la înălțimea pieptului, îl izbește cu putere de tejgheaua unsă cu ulei și iar o ia de la capăt. Întinde dospeala în toate părțile cu un făcăleț uns iar când s-a făcut cât janta de Volvo XC60 scoate dintr-un borcan un polonic cu sos de roșii pe care-l risipește circular. Rupe cu mâna din bulgării de mozarella și dă peste toate câteva dungi cu ulei de măsline cu gestul unui pictor avangardist crizat; apoi îl strigă pe Fabrizio care pune pizza crudă pe o lopată cu coada lungă pe care o vâră în cuptorul în care arde un buștean. Când o scoate te-ntreabă doar atât: cu busuioc sau cu rucola? Totul se întâmplă la vedere, sub ochii tăi, în fața ta.

Am ales pizzeria asta și locul ăsta fiindcă sunt convins că dacă vrei să afli despre o țară, despre mirosurile, aromele și mâncărurile ei, despre oameni și gusturile lor mai multe decât îți pot spune prietenii tăi deștepți și de încredere care au fost acolo sau Enciclopedia Britanica, alege localuri nesofisticate. Acolo unde mănâncă oamenii în pauza de prânz. În bodegi.  În localuri unde singura muzică e amestecul vocilor vecinilor tăi de masă și trântitul ușii de lemn cu geam mare de la intrare care anunță ocuparea locurilor și porții viitoare. Esența gastro a Italiei se găsește în taverne a căror denumire începe cu ”La Nonna….”. Nicăieri altundeva.

Am remarcat că în gastronomie, uneori, pentru a descrie felurile preparate se folosesc metafore cu trimitere sexuală – e un curent, e modă sau a fost dintotdeauna așa, habar n-am, nu vin din domeniu. Dar intru în jocul ăsta și spun că pizza e la mâncăruri cam ce este poziția misionarului în actul sexual. Pentru că e cea mai ușoară, e convenabilă și nesofisticată iar dacă nu te complici, ești încăpățânat și ai un ritm bun poți ajunge la un rezultat satisfăcător. Sigur, sunt oameni al căror dormitor în timpul performanțelor arată ca Cirque du Soleil; pe ei n-o să-i intereseze niciodată o bucată aburindă de pizza adusă pe un carton atât de subțire încât se îndoaie sub greutatea ei.

Pe mine da. Întotdeauna.

 

Mircea-Radu-Ischia-2

 

Mircea Radu
About me

Prezentator TV. Temperamental. Mă minunez. Scriu scenarii. Râd. Beau vin aspru și roșu. Fotografiez ce văd sau ce mi se pare că văd. Am făcut radio și am jucat într-un film. Ba nu, în două.

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *