INTERVIU: Monica Gabrielle Kacet, Franța


Monica, eu când aud de medici tineri în România gândul mi se duce aproape involuntar la plecare. La plecarea lor… Nu discut motivele acum dar aș vrea să știu dacă și tu aveai de gând să emigrezi.

Dacă mi-ar fi spus cineva vreodată că eu o să ajung să locuiesc în alta parte decât în țara mea i-aș fi spus că e nebun… Prin 2006, un coleg – azi din pacate răpus de un cancer – îmi spune “ia zi, tu ce limbă înveți ?” I-am spus că nici una, la ce se referă. Zice “păi e clar, România o să intre în UE și o să putem pleca unde vrem.” El, săracul, învăța italiana, i se părea că e mai ușoară…. Să plece, asta era ideea tuturor!

Iar tu voiai să rămâi…

Nu mă gândeam la asta deloc, în anul ăla (2007, n.m.) eu trebuia să ajung la București, la autocar, să plec într-o excursie cu grupul prin Germania, cu mama. Un coleg îmi zice “dacă tot vii la București, depune și tu pentru conformitate, că durează!” … Îi zic că nu vreau să plec, de ce să depun? Dar vin totuși cu actele și la coadă mă plictisesc, dura mult, și zic unei doamne din  spate ” treceți aici că eu plec”. Ea “dar vă întoarceți, nu?”. “Nu, îi spun, plec de tot că am altceva de facut.” Dar ea insistă “Haideți, rămâneți, azi e lejer, eu ieri nu am apucat să depun!” În fine, rămân, depun, sunt trimisă pe la alte instituții să duc nu mai știu ce…. A doua zi merg la Unirea să îmi iau niște haine pentru excursie și nu mă mai gândesc la asta luni de zile după, când un alt coleg mă întreabă dacă am verificat pe site. “Ce site” îl întreb ca să aflu că era  vorba de cel al Ministerului. În fine, primesc certificatele de conformitate.

Apoi?

Peste doar cateva zile primesc o scrisoare de la o firmă care recruta medici în Franța. De aici totul pleaca așa, ca un bulgăre de zăpadă. Vizita acolo, frigul de decembrie la Paris, pe Champs Elysées , eu cu o beretă franțuzească vișinie  în lumea aceea plină de lumină, plină de ghirlande… Eu fericită, fără să știu de fapt de ce…

Probabil motivul fericirii în gol te-a și adus din nou acasă, nu?… 

După cateva saptamani doar, cineva la spital îmi spune că e un aparat stricat de anestezie, dar că l-a rezolvat el, a inlocuit o valva stricata cu o alta , facuta de el artizanal dintr-o radiografie taiata și merge. Eu, una, aparatul acela l-aș fi aruncat . Cu mintea pe care o aveam atunci, l-aș fi aruncat. Razboinica cum mă știu, m-aș fi dus la director și l-aș fi fortat să ia alt aparat . Simplu. Persoana care facea artificii și bricolaje asumand un risc imens pentru bolnav, mi se parea de condamnat într-un fel…Acum vad altfel lucrurile. Acum știu că dacă vrei să operezi și vrei să primesti bolnavii și să nu îi pui pe drumuri, faci și asta. Acum știu că dacă ești sarac faci bricolaje în fiecare zi. Acum știu că omul acela care a taiat o radiografie , facand să mearga un aparat , poate valoreaza mai mult decât un medic imbuibat din Vest care nu stie și nici nu concepe să faca asta. Acum știu că un director din România are de fapt mainile legate, că nu poate cumpara ce vrea , nu poate angaja pe cine vrea , că Partidul l-a pus acolo, și nu l-a pus acolo să faca ce vrea el… Iar Partidul depinde de FMI, de datoriile față de clientela politică  pe care o are , de câte și mai câte și iată pentru Sanatate și Învățământ nu rămâne nimic. “Lasă că dau ei pacienții ceva ,  merge de bine de rău…” să plece, dragă, medicii, avem alții  lasă…, de asta ne arde noua acum…”

Hm…Tu răsucești acum cuțitul în rana tuturor medicilor tineri și capabili pe care România i-a pierdut…

În aprilie am plecat la Paris …din nou. De asta data la Alliance Francaise. Să învăț limba. Singură, cu bani de buzunar destul de mulți. În Montparnasse la un hotel de patru stele pe banii firmei, cred… Îndrăgostită – o dragoste din aceea care vine rapid și se stinge la fel de rapid ca și cum n-ar fi fost. Aprilie la Paris poate e un clișeu, dar e al naibii de frumos. Simțeam că începe o nouă viață, eram așa ca la 18 ani, atunci când am intrat la facultate…

Nu mi-ai spus nimic de ziua plecării. E neimportantă?

Deloc. E o poveste întreagă… La 5 dimineata străzile erau încă pustii. Cu greu se putea crede cât erau de pline cu o zi în urmă, când taximetristul înjura luând-o pe liniile de tramvai de-a dreptul , ca un bezmetic. În fața aeroportului băltoace de apă. Călători cu saci, valize și veșnicele sacoșe de rafie dungate cu roșu, coboară din mașini. E întuneric, doar niste becuri chioare luminează timid intrarea. Îmi iau bagajul, intru. Întuneric și înăuntru. Întuneric și cald. O sala mică, jegoasă. Cu oameni necăjiți. Parcă am fi în pragul deportării. Câteva neoane pe jumatate aprinse sub cupolă ne împiedică să nu ne lovim totuși unii de alții… În mijloc cred că trebuia să fie un bar, acum e doar o fantomă. Pe aparatele de expreso și dozatorul de bere huse, negre și ele. Pe marginea barului cineva uitase o chiflă cu parizer pe jumătate mâncată. Alaturi, o femeie povestea cum venise noaptea cu trenul de la Jiu. I se citea o mare durere și oboseală pe chip. Ultima data cineva îi furase geanta și îi rupsese mana în Gară. Mergea la fata ei la Bruxelles.

În jur miroase a budă. Câțiva români cu copii mici merg la muncă în Italia. Copiilor le vorbesc în italiană, între ei injură neaoș. Un alt cuplu elegant pleaca la Cluj “pentru campanie” . Eu credeam că la o nunta. Evident români, că n-am vazut femei în Occident cu mini și  tocuri de 15  în avion… Ne vine randul la check-in . În fata mea un belgian-elegant , distins. Ține geanta crispat și umerii strânși așa ca o apărare – așa cred că eram și eu când am ajuns  cu ani în urma în portul plin de drogați de la Algeciras. Dintr-o dată o familie de țigani îi sare în față . Îl împing . El zice ceva timid în franceza. Un alt român intervine. Țiganul batrân se revolta “ce vrei bă, rasistule?”

Începe controlul la frontieră. Toți călătorii se îmbrâncesc încercând să intre, dar e foarte aglomerat pe partea celalata la control unde politiștii poartă măști chirugicale. Femeile cu cizme sunt automat descălțate. Apoi par timide parcă sărăcite de podoabe, pentru că o femeie pe tocuri câștigă uneori în încredere și importanță. Se văd ciorapi  cu ochiurile duse sau șosete albe de bumbac. Mulți sunt deja în întârziere, se anunță că sunt rugați să se prezinte dar nu au cum. O angajată a aeroportului micuță cu un ruj roz strident se apropie să preia intarziatii de la coadă. Li se cere să treaca printre niste zăbrele, câtorva studente mai suple le reușește mișcarea, celorlalți nu….

Imbarcarea la poarta 1. Nu, nu e o poarta de aeroport este doar o ușă pe care scrie un unu mare pe o hartie lipita pe geam. Ne inghesuim în autobuz și nu mă paraseste senzatia aia de om dus la deportare, departe și fără speranta. În autobuz e insuportabil, stam inghesuiti claie peste gramada, miroase oribil a gaze de esapament. ” Hai mă că sunt în autobuz , mă duce acuma” , zice un bătrân alaturi. Urc în avion, scaunul e stricat. Mă încearcă o senzatie de plâns , poate pentru că am trecut printr-un moment dificil dar și printr-unul extrem de fericit, că așa e viața.

Povestești frumos. Transmiți. Ești atentă la detalii, la tine și la alții. Ți-a fost greu în noua ta viață, acolo?

Momente grele de inceput, manifestari de rasism poate ,lipsa de amici din aia “vechi” din copilarie cu care mă urcam prin copacii azi taiati de mult de pe maidanul verde plin de maci, azi oribil intesat de viloaie indecent  de mari. Imi era dor să mananc mici cu mustar facuti pe gratar. Și de struguri. Și de pateu de ficat. Și de Poiană… (Brașov, n.m.). Cineva, o doamna care traieste de ani de zile în Israel îmi spunea odata: “Da, mi-e dor. Dau drumul la un disc cu Angela Similea, calc rufe și plâng…”

Dor de mare nu ți-a fost?

O, ba da. De muzica aia behaită pe plajă și de strigăte de genul ” ia neamule banana ” sau “colorata mâine -i gata”. Da, dor de o poză cu maimuța la Mamaia și de o pizza cu salam la Costinesti. :)

Acum, că există selfie oricine își pote face o poză cu maimuța :) … Ești la curent cu tot ce se-ntâmplă în țară? Mai citești presa? 

Da, la prima ora când mă trezesc tapez în viteza pe ordinator “Ziare ” sau “Hotnews”… Odată am citit pe un forum  “stau în Canada de paisprezece ani, sunt realizat, am un MBA și doresc să mă intorc în România . Ce mă sfătuiți?”… Omul nostru scrisese asta acum doi ani. De atunci primeste zilnic zeci de raspunsuri. Din categoria ” stai , nene acolo ce ești nebun?”, sau din categoria “da , e greu de dus dorul de casa”…. Iar alții descriu cum s-au intors și ei și cum “au plutit ” o perioada de fericire că sunt acasa . Cum priveau ei cu un aer detasat cetatenii care isi scoteau ochii că să urce în autobuz , sau cum ascultau cu un zambet din ce în ce mai sters pe toti vecinii care dadeau vina pe guvern , gandindu-se că ei au depasit momentul . Buzunarul era plin . Sufletul era și el plin. Imaginatia o lua razna amestecand momente superbe din vacante cu amintiri . Capul  li se inclina într-o parte ascultand povestile pensionarilor saraci din bloc . Asa cum isi inclina capul regina Maria pe front. Cu intentie de a ajuta , desigur. Dar el “cel revenit” era mult deasupra. El “depașise” ceva…

Către ce situație erau sfaturile pe care le primea tipul cu MBA-ul, să se întoarcă sau nu?

Raspunsurile au fost în proportie destul de mare de genul “stai acolo , nene!” Dar de departe cel mai haios a fost unul care după ce numai că nu l-a facut inconstient pe bietul om a conchis “N-ai citit frate Tinerete fără batranete și viata fără de moarte? Ai vazut ce a patit ăla că i-a fost dor?

Există dragoste de țară?…Tu ce spui?

Știi, când ești aici, în străinătate, apreciezi bunul simt și rabdarea și zambetele care te inconjoara peste tot și lipsa grijei de maine și placerea , da placerea de a ajunge la spital unde ești asaltat  de compasiune și respect. Un amic polonez stabilit în Anglia îmi spunea odata “mă enerveaza aștia cu zambetele lor, mă întreb oare sunt reale?”… Alții  se simt câteodată ca niste animale batute – dacă cineva îi mângâie pe creștet le e frica, li se pare gestul plin de gânduri  ascunse , nu le vine să creadă . Apoi zic cu ciuda ” ei pe naiba, ipocriti  ăștia , dă-i în mă-sa!” …Dar eu cred că asa cum e România acum, ca un om bolnav , cred că toti cei care sunt plecati ar vrea și ei să o ajute cu ceva .

Lucrezi mult ? Care e orarul tău?

Când lucram în spitalul public mi se parea ca nu lucram mult. Eram ajutati de personalul mediu numeros și programul era desigur peste ora 4- 5 însă nu mă simteam obosita. Era și o regiune faina în Nord, ieseam după la o bere, ne invitam unii la altii. Când ai de toate, totul e organizat, când ambianța e bună poate obosești mai greu. În momentul de față sunt în privat și e mai greu, mai mult, mai de neînțeles, e o lume aparte , o luptă de zi cu zi chiar!  Dar m-am obișnuit cu programul mai lung. Regiunea de acum – sud- e opusul celei din Nord, oamenii nu sunt aceiași , am încercat să invit colegi, au venit, a fost bine, dar sincer nu ne-a invitat nimeni înapoi. Pun poate pe seama timpului limitat pe care îl avem acum.

M-am obișnuit și cu lupta, și cu ideea că o iei mereu de la zero și  – în fine măcar de fațadă…

Apoi în Franța mai e și ideea că femeia e ușor inferioară (da, ai auzit bine!) inferioară bărbatului! Femeile câștigă în anumite situații mai puțin decât bărbații pentru aceeași slujbă! Dacă ești mai urâțică e mai ok…

Dar dacă ești frumoasă?

In cazul ăsta inspiri cu totul altceva decât respect:) … Apropo de asta m-am dus să iau o mașina și după ce m-am plimbat prin câteva magazine de firma gen Citroen , Toyota, etc unde nimeni nu m-a bagat în seamă în fine mă apuc să strig la un agent comercial că sunt acolo ca să cumpar o mașină… Imi zice ok , uitați-vă la culoare și vă astept cu soțul!

:)  Deci ai un soț…

Da.

Erai căsătorită încă din țară sau ți-ai cunoscut perechea acolo?

Eram divorțată, cu un baiat de 13 ani când am plecat… L-am cunoscut pe soțul meu aici, el nu e francez, deci am fost scutită de privirile poate curioase ale unei eventuale familii franceze . Cum suntem amandoi “străini” și avem cam aceeași experiență de emigranți ne completăm reciproc.

mircea-radu-interviu-monica-1

Dar cu un francez ai ieșit vreodată?

Am fost invitată la o cafea de un francez care m-a întrebat după zece minute dacă am acte! Că a auzit el că româncele se marită pentru acte! Mai ales că știau toți filmul cu Medeea Marinescu “Je vous trouve tres beau” … Apoi am refuzat instant orice ieșire ulterioară cu un francez. Cum mă știu mai aprigă nu cred că mi-ar fi plăcut situația în care el e la el acasă și eu nu , el e un “connaisseur “ și eu nu .

Așa gândeam atunci și cred că în cazul meu a fost mai bine.

E clar că întrebarea asta nu trebuie s-o pun, nu ție cel puțin,  dar m-ai făcut curios: cum e bărbatul francez?

Din ce am văzut  barbații francezi cred că sunt foarte atenți în general cu nevestele – pe care o mare parte le înșeală într-o veselie – dar le cumpăra și cadouri, se ocupă bine de copii, sunt bărbați care gătesc, spală, calcă, care beau și ei un paharel, două, nu extrem de harnici, nu foarte ambițioși, speriați, nu ar sări în ajutor pe stradă – și aici vorbesc de masculul lambda. Au cel putin 3 copii în Nord mai ales dar și aici am colegi medici care au chiar 5 – 6 copii, unii cu 3-4  neveste diferite… Divorțul costă enorm, dacă nevasta nu a lucrat zice că soțul nu a lăsat-o și încasează o pensie pe viață de ordinul miilor de euro dacă tipul are un salariu bun. Nu se prea însoară poate din cauza asta în momentul de față, cea mai mare parte trăiesc în concubinaj….

În situația asta, dacă ești invitată la o nuntă trebuie să te duci – nu știi când mai prinzi ocazia.

Oh, da. Am fost invitată la o nuntă tipic frantuzească! Se mărita o colegă de la spital care mă rugase să fac niște fotografii… Am ajuns dimineața, ne deschide mama miresei, o femeie încă tânără, îmbrăcată în ținută lejeră de casă . “Intrați, spune, tocmai am mâncat cu toții niste spaghete ca să rezistăm până la opt seara. Zâmbește și ne invită relaxată înăuntru. Iau aparatele, urc în camera miresei care păstra aerul de copilărie, cu jucării de pluș, multe cărti, boxe și aparate electronice . Și bineînțeles rochia de mireasă care atârna pe umeraș la geam. Fac repede cateva cadre, grabindu-mă, nu știu de ce. Termin și cobor la parter unde, în bucătărie pe scaun o bătrână -bunica – își face atent manichiura cu ojă transparentă. Tatăl miresei, un tip super jovial care glumește tot timpul, e profund emoționat când își vede fiica coborând pe scări. Cineva de la florărie aranjează lent mașina închiriată special pentru eveniment, un Citroen superb din anii 40. Ies în soarele amiezii și iar îmi dau seama că numai eu mă grabesc … Plecăm spre primărie. Ceremonia se desfasoara cu invitatii asezați pe scaune, doar mirii în picioare. Apoi, o pauză… Când mai era o jumatate de oră până la biserică mirele ne-a propus să vizităm casa părinților săi. Mama era la televizor și tatăl în gradină. Relaxati, evident… Bem o cafea, un ceai, glumim și plecam spre biserica. Ceremonia e foarte emoționantă. Părintele spune că dragostea se întreține prin lucrurile mici, de zi cu zi, că nu e nimeni veșnic îndrăgostit, că un cuplu se construiește cu greu. Ne spune să învățăm umilința , în sensul nu de a tăcea și a da celuilalt dreptate ci de a gândi că poate nu mereu avem doar noi dreptate. Apoi cei doi schimbă juraminte, se emoționează, domnisoarele de onoare plâng și ele iar femeile caută nervoase batistele în geantă. Orga intoneaza marșul nupțial și ceremonia se termină. Urmeaza “vin d honneur” la o sală de lângă restaurant. Se bea șampanie și se mănâncă mici preparate de somon, brânză și fructe confiate…. Mă gândesc cum oare de nu am auzit muzica la maximum, cum de nu am văzut oale uriașe cu mâncare, cum de nu am văzut tăntici transpirate, tați nervoși, mame în pragul isteriei, soacre imbufnate, cameramani, nași nemulțumiți, etc?… Și da, le doresc tot binele din lume, ei Ludivine -moașa- și lui Vincent- chirurg dentist.”

Mănânci des la restaurant?

Da. Îmi place mult felul lor de a găti, o anumită finețe, mult rafinament, simt gusturi pe care nu le-am simțit niciodată. Cateodată nu știu ce mănânc dar închid ochii și simt gusturi neașteptate. Porții minuscule, mai ales în restaurante bune, dar ce desfătare pentru simțuri!… Acasă mâncăm de toate dar și chestii pe care în Romania nu le-am mânca de pildă multe andive, fructe de mare, foie gras, fructe necunoscute mie… , am învățat ușor-ușor să apreciez timpul petrecut la masă. Ei vorbesc mult despre asta, de pildă un coleg pe care l-am rugat să imi facă un ghid al unui oraș mi-a scris un mail în care pentru 3 zile apăreau un muzeu, o catedrala, un parc și 7 restaurante!

Francezii au un cult pentru mâncare; pentru tot ce înseamnă asta, de la felul întâi până la vinul care acompaniază bucatele. Te-ai obișnuit cu asta?

Pauza de masă e lege. Chiar dacă se prăbușește lumea pe ei tot pleacă la masă care, în general, ține o oră. Chirurgi care lasă bolnavul deshis, acoperit cu un tifon și pleacă să mănânce – ai auzit de asta?…

Mmm…Nu…

E, doar pentru jumatate de oră! Unii doctori mai grăbiți mănâncă repede ca să revină să opereze – dar ce te faci cu asistentele și brancardierii care sunt la masă… Și când angajatul mănâncă , apoi mănâncă, nu cumva să îi pui o întrebare, să îl deranjezi. Însă dacă treaba e groasă se mișcă, eu nu am avut probleme.

Micul dejun e tot așa de sacru?

Nu, ei dimineata fie nu mănâncă nimic, fie ceva dulce un croisant, fie beau o cafea intr-un bol în care inmoaie bucățele de paine… Dar și ei la randul lor au fost șocați când am scos dimineața pachețelul cu somon și oua fierte!

Mai spune-mi o metodă de a-i șoca – am pe cineva în Paris și țin neapărat să-i văd reacția :)

O alta ar fi să vii în perioada de  solduri – așteptataă de toată țara cu sufletul la gură – și să nu știi că sunt soldurile! De neiertat!… Da, pentru că magazinele nu au voie să reducă prețurile înainte. Și marea majoritate nu au voie să deschidă duminica decât dacă sunt în zonă turistică pe o stradă din centru.

Monica, ce înseamnă pentru tine să fii ”român adevărat”?

Mă crezi că poate am luat-o razna, dar nu mă simt româncă adevărată, nu mă simt frantuzoaică , mă simt o femeie liberă care aparține Europei așa cum e ea, cu bune și rele. Discutând cu alți români sau străini de aici, ei au fie foarte multe nostalgii fie dimpotrivă se dau drept francezi și nici să nu audă de vreun obicei sau cutuma din țara de unde au plecat. Am un coleg român care îmi vorbește mereu în franceză chiar dacă se întâmplă să fim amandoi singuri în parcare… Eu mă situez undeva la mijloc, sufletul devine o trestie care se dă după vant cu eleganță sper, nu din obligație, ci din plăcere. Sunt în stare să încing o horă într-un sat din România dar și să mănânc fructe de mare într-un restaurant gastronomic în Franța dacă toți cei de la masă fac la fel. Mă adaptez țării unde sunt, a devenit o a doua natură pentru mine și mă simt bine așa.

Caravana
About me

Ce te-a făcut să pleci? Acolo a fost cum te așteptai? Cum îți este acum? Care e cea dintâi senzație pe care o ai când te gândești la România?… Am să îți pun toate întrebările astea, dar și altele, dacă vei dori să stai de vorbă cu mine. Eu alături de toți prietenii tăi de aici, de acasă, aș vrea să-mi spui prin ce ai trecut acolo, să aflu experiența ta de viață. Nu trebuie decât să îmi dai un semn aici, pe Caravana.

3 Comments

Vaida Francisc Attila
Reply April 4, 2016

Imi place interviul...

    Caravana
    Reply April 5, 2016

    Feri, ma bucur!

mihai tanase
Reply April 4, 2016

"... Dar eu cred că asa cum e România acum, ca un om bolnav , cred că toti cei care sunt plecati ar vrea și ei să o ajute cu ceva..."

Oamenii au nevoie de sfaturi, îndrumari si încurajari, nu România. Doar ca nu (prea) vor sa se trezeasca din letargia în care sunt scufundati, atât de bine descrisa în prima parte a interviului. Dar speranta moare ultima, nu-i asa: "Eu mă situez undeva la mijloc, sufletul devine o trestie care se dă după vant cu eleganță sper, nu din obligație, ci din plăcere."

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *