interviu: alina marin, franța


Ce îți amintești despre parintii tăi?

Pastrez de la mama vocea calda, dragostea pentru muzica populara si leganatul pe picioare, pe o perna moale din fulgi, pe cand recosea sosetele noastre desperecheate. De la tata, dragostea nemarginita pentru fetitele lui pe care le ridica deasupra capului, de abia iesite din ceata somnului si le pupa intepadu-le obrajii cu barba-i de trei zile, inainte de a pleca la munca. Un om care canta la muzicuta cu talent si caruia ii placeau glumele si riscul. Un om « la curent » cu politica si care-si exprima nemultumirea in interjectii, ce ne scuturau trupurile de ras… Dar vezi tu, suntem incapabili sa acceptam si sa iertam ceea ce nu suntem pregatiti sa intelegem, din lipsa de maturitate fizica si intelectuala.

Va vizitau des la orfelinat?

Era bine ca veneau insa important pentru noi era CUM si mai ales cu CE veneau! Cum sufeream de carente alimentare, parintii care aduceau hrana erau foarte apreciati si respectati iar pentru cateva ore nu mai purtau povara abandonului… Pastrez in memorie si generozitatea unui sudor care-mi oferea, uneori, dulceata de gutui facuta de maica-sa si glucoza. Nu intelegeam de ce insista sa nu spun direcției gestul lui pana intr-o zi cand mi-a zis cu lacrimi in ochi : Alina, nu am voie sa-ti aduc de mancare si daca afla cineva, voi fi dat afara !… Imi placea sa-l privesc muncind si nu ma dezlipeam de el decat auzind sunetul zglobiu al clopotelului, ce anunta inceputul orelor. Incetul cu incetul se obisnuise cu prezenta mea si nu ma mai alunga. Intrebarile mele de copil il faceau sa rada. Cand a vazut ca insist sa raman pe langa el, mi-a dat o masca de protectie pentru ochi. Intr-o zi, lucrarile am fost terminate si nu l-am mai vazut niciodata. A ramas in sufletul meu datorita omeniei lui. In felul lui, m-a ajutat sa cresc un pic. M-a invatat sa fiu la randul meu generoasa, in functie de posibilitati.

Cât despre tatăl tău?…

Tata venea mai mereu beat, cu rechizite scolare si determinat sa ma fure de la orfelinat. Desi scopurile lui ramaneau misterioase, al meu era clar : sa ma imbat cu un aer nou. Fiecare plecare pe fuga era o aventura traita cu toata intensitatea varstei mele. Nu-mi mai pasa nici de mancare nici de starea de ebrietate a tatalui meu ci visam sa bat tot Bucurestiul in picioarele goale. Visam sa fiu libera…si sa mananc gogosile facute de mamaia.

E dureros și emoționant ce-mi spui, îmi pot doar închipui visele, stările, trăirile tale… Îți amintești cum sunt nopțile unui copil orfan?

Da, asta nu se poate uita… Suspinate, scurte si agitate. Inainte de culcare, pupam icoana de pe perete si ne cantam singuratatea. De multe ori, plangeam sub patura pana adormeam, singurul spatiu si moment de intimitate. Plangeam trecutul, prezentul si viitorul. Incepand cu varsta de 10 ani, in absenta violentei, somnul mi-a devenit mai domol si reparator. Ma trezeam plina de energie si cu dorinta de a trai din plin fiecare moment.

Cati ani ai stat la orfelinat?

De la 4 la 21 de ani.

mircea-radu-interviu-alina-marin-2

A existat un moment care ti-a schimbat viata? 

Pot spune si asa dar mai potrivit este sa zic ca a existat o organizatie care mi-a schimbat viata: Crucea-Rosie din Geneva. Iata care a fost contextul : dupa caderea comunismului, in 1989, Europa a descoperit, socata, sutele de Case de Copii raspandite pe tot teritoriul Romaniei. Tratamentul administrat bebelusilor abandonati, carora li se lipea  suzeta de gura cu plasture, pentru a-i face sa taca si violenta personalului educativ din Casele de Copii erau doua motive suficiente pentru a interveni rapid, folosind toate mijloacele de comunicare. In 1990, trecerea la un regim democratic a obligat Romania sa adopte Conventia Asupra Drepturilor Copilului, un motiv suplimentar care a impins Asociatia  Pro Victimis sa contacteze toate organizatiile caritabile din Europa in scopul salvarii milioanelor de copii care umpleau orfelinatele, de la 0 la 18 ani. Crucea Rosie din Geneva a raspuns imediat la apelul de ajutor al Romaniei. Astfel, doamna Christine Métrailler a fost trimisa pe teren cu o misiune delicata : selectionarea unui orfelinat ai carui ocupanti sa nu comporte traumatisme psihologice prea grave, deoarece in a doua parte a misiunii se opera o selectie de 30 de copii, care urmau sa descopere, timp de o luna, o familie elvetiana. Iata cum s-a nascut proiectul de mare anvergura al Crucii-Rosii, din Geneva, cu numele de Le Fil Rouge. Din fericire, Christine a selectionat Casa de Copii de la Perisoru Gara, judetul Calarasi, acolo unde ne aflam eu si surorile mele.

Era posibil sa pleci imediat ?

Nu chiar imediat. Aveam 10 ani in vara anului 1991 cand mi-am luat  zborul catre o tara de basm, Elvetia. Dintre persoanele straine care au dorit sa primeasca un copil si care s-au deplasat la orfelinat, a fost si am pastrat legatura cu domnisoara Yvonne Henry. Mi-a devenit «matusa» de suflet.

Ce inseamna Elvetia pentru un copil de 10 ani?

Am descoperit in Elvetia o lume in care copiii sunt respectati si carora nu li se interzice sa se exprime. Aveam, timp de o luna, drepturi. In Romania, posedata de frica de adulti, nu-mi era lesne sa ma dezvolt psihic pe cand, in Elvetia, eram intr-un spatiu neutru. Familiile care acceptasera sa ne primeasca o luna, in vacanta de vara, timp de 5 ani, nu cunoasteau nimic despre noi exceptand ceea ce vazusera la televizor, dupa Revolutie. Starea lor de spirit era dorinta de a ajuta. Chiar daca mi se cunosteau originile, mi se permitea sa fiu, cu defectele si calitatile mele.

Cand te-ai hotarat sa pleci definitiv?

Cred ca deja intuiesti motivele – lipsa sustinerii familiei, neintrevederea nici unui viitor, un sentiment de lipsa de securitate afectiva si financiara, o conceptie de viata diferita si mai ales, necesitatea vindecarii psihice, sunt motivele pentru care am hotarat sa plec. Aveam 21 de ani.

Nu te intreb daca ai luat in calcul si posibilitatea reintoarcerii…

Nu m-am gandit niciodata la asta. Imi alesesem tara de adoptie, cea a drepturilor omului. Ii adoptasem, intr-o oarecare masura, cultura. Vorbeam limba franceza din copilarie si petrecusem mai multe vacante in Franta in cursul carora am realizat ca suntem compatibile. Tara aceasta imi oferea posibilitatea de a ma vindeva definitiv de o copilarie zdruncitata de lipsa parintilor si de o violenta greu de descris.

Ce faceai tu la varsta de 21 de ani?

Eram inca studenta la facultatea de Litere, din Iasi.

Studenta la Litere?… Avand in vedere conditiile neobisnuite prin care ai trecut, cum ai reusit sa te pregatesti si sa fii admisa la o facultate atat de grea cum e cea de Litere?

«Matusa» mea din Elvetia, Yvonne Henry, mi-a platit pregatirea cu profesori universitari. Apoi operatiunea Le Fil Rouge a fost un motivator incredibil de eficace. In fiecare an, timp de o luna vorbeam franceza zilnic, traind in mijlocul unei familii adoptive elvetiene, familia Perrin de la Neuchâtel.  Apoi, am lucrat ca interpreta en simultané, in timpul vacantelor, pentru un organism non guvernamental, incepand cu varsta de 15 ani. Un antrenament pe parcursul caruia mi-am descoperit capacitatea de redare rapida dintr-o limba in cealalta si de sintetizare.

mircea-radu-interviu-alina-marin-4

Ajunsa in Franta ti-ai continuat studentia?

Da, la Universitatea Rennes 2, unde am urmat cursuri de limba franceza pentru straini. Am iesit de acolo cu o diploma superioara de studii in limba franceza.

Cum ai găsit primul job?

In anii 2000, francezii aveau prioritate pe locurile de munca. Doar un titlu de rezident, obtinut dupa casatorie, mi-a permis sa postulez ca oricare cetatean francez. Primul post a fost cel de receptionista in cel mai celebru hotel din Normandia, La Mère Poulard.

Te vedeau altfel pentru ca erai o straina?

Competitivitatea in domeniul turistic este o baza solida pentru a nu cadea in desuet. Aveau nevoie de personal motivat, tanar si usor de format, ca sa nu spun manipulat. Si asta e o chestiune atat placuta cat si dureroasa. Placuta deoarece am invatat multe intr-un timp scurt iar prezenta mea era dorita si magulita. Dureroasa, pentru ca eram simplu executant, rapiditatea de executie, raspunsul prompt ordinelor managerului inlatura posibilitatea de a le filtra si gandi. Dar am invatat sa vad partea plina a paharului, in conditiile in care si el, managerul, era executantul unui director general, subordonat si el marelui patron…

Ce lucrezi acum?

Sunt autoare si autointreprinzatoare in cooperativa de activitati si munca a Avant-Premières. Datorita statutului meu, pot interveni in scoli cu ateliere diverse cum ar fi Atelierele cu povesti. De pilda, acum o luna m-am ocupat cu scrierea a douazeci de povesti pentru un atelier. Si cand nu scriu, ma documentez.

Se câștigă bine din asta?

Da. Sunt milionara ! Evident, glumesc. In afara de notorietate, ca orice autor, imi astept drepturile de doua ori pe an. Nu pot spune ca-mi asigura un salariu decent. Multumirea vine din partea cititorilor, prin numeroasele lor mesaje lor de sustinere.

Job-ul îți lasă timp pentru familia ta? 

Week-end-urile sunt consacrate familiei.

Ești căsătorită deci.

Sunt pacsată.

mircea-radu-interviu-alina-marin-3

Nu inteleg acest cuvant, mi-l poți explica?

Pacs-ul, pactul civil de solidaritate, este un contract intre doua persoane majore de sex diferit sau de acelasi sex prin care se organizeaza viata comuna. Un fel de casatorie civila simplificata.

Erai pacsată încă din țară? 

Nu. Primul sot este francez si l-am intalnit in copilarie. Nu pot da detalii, intalnirea noastra este un episod din partea a doua a autobiografiei « Mémoire d’orphelin ».

Ai copii?

Am o fetita din prima casatorie iar cu actualul sot avem doi baieti.

Știu românește? 

Nu am dorit sa-i invat romaneste, nu simteam nevoia de a le transmite o limba a carei evocare inca imi face rau sufleteste.

Cum petreceti de Sarbatori?

Craciunul este ocazia reunirii familiei in jurul aceleiasi mese. Ceea ce se pregateste este specific fiecarei familii cu o constanta pe toate mesele : la bûche de Noël, buturuga de Craciun…De Pasti, cum se obisnuieste si in Romania, se mananca miel – in plus exista obiceiul culegerii oualelor de ciocolata, ascunse cu grija in gradina, pe care copiii le culeg si le strang in cosulete. Iar Anul Nou este ocazia de a petrece cu prietenii.

Mai au Sărbătorile legătură cu religia ?

Punctul de plecare al marilor sarbatori este unul religios. Cum am mai spus, pentru cea mai mare parte a populatiei, sarbatorile religioase s-au transformat in ocazii de a consuma mult si de calitate indoielnica, mai ales in marile orase. Recent, cei mai mari sefi bucatari incearca sa sensibilizeze populatia la pericolul produs de hrana de proasta calitate prin intermediul emisiunilor culinare si reportajelor care ancheteaza despre provenienta si transformarea produselor, de la producator pana in farfurie.

Franta e recunoscuta ca țara răsfățului culinar. Ți s-au modificat gusturile în timp?

Sigur ca da. La inceput, imi era greu sa ma ating de branza nationala, le camembert, care-mi intorcea nasul, asa de urat mirosea ! Astazi, cum ma gandesc la camembert papilele-mi sunt deja gadilate… Cand am ajuns in Bretania, am descoperit, printre altele, les galettes  si le cidre. Les galettes sunt clatite din hrisca prajite in unt si pe care se pune intai branza razuita, de obicei gruyère sau emmental, apoi se adauga jambon si se termina cu un ou miroir, sare si piper. Se serveste cu cidre, o bautura obtinuta prin fermentarea sucului de mere, intre 2% vol si 8% vol alcool. Cidre-ul se fabrica dintr-un soi special si este cunoscuta inca din Antichitate.

Dacă aș vrea să merg în vacanță, unde m-ai sfătui să ma duc?

La Côte de Granit Rose, Côtes d’Armor, un sit absolut fantastic, situat in regiunea istorica a Trégor-ului, aproape de Lannion si care invita la reverie. 10km de fericire in roz, culoarea rocilor fiind data de combinatia a trei minerale prezente in granit : mica, feldspat si cuart. Sapte insule fac fata sitului, unele fiind populate de specii rare de pasari, care ii confera regiunii o importanta ecoturistica nationala… Iar daca ai vrea sa mananci bine cel mai apropiat restaurant este Le Ker Louis. In Franta, nu lipseste vinul de calitate, orice vin ne-ar servi, acesta este selectionat de un sommelier caviste, chelner cavist indispensabil oricarui restaurant de renume. Cartea se schimba la fiecare sase luni, deci daca vii si daca ne permitem, vom putea descoperi impreuna noua lor carte.

Din gastronomia romaneasca de ce ti-e pofta?

Mi-e dor de niste sarmale cu mamaliga pe care le-as manca cu un pui de ardei iute murat. Mi-e dor si de un bors de peste. Iar pentru desert, o Alba ca Zapada si cateva nuci umplute.

Cum sunt românii și România văzuți de un cetățean străin?

Depinde de cetatean. Cei care au calatorit si vazut Romania imi vorbesc despre frumusetile Carpatilor si regiunilor romanesti,  despre bunavointa locuitorilor ei dar si despre saracia vizibila si nedreptati de tot felul.  Iar pe ceillati, nu-i intereseaza. Cancanurile care exista sunt cele fabricate de mijloacele de comunicare, in special de televiziune.

Mi-ai povestit de sansa pe care ai avut-o de a ”renaste” intr-o alta tara. Ai avut insa un moment când ai spus că nu te poți adapta?

Niciodata nu m-am indoit de decizia pe care am luat-o, de a pleca. Viata traita printre 200 de copii, 24 din 24,  in Orfelinat,  m-a invatat sa ma adaptez situatiilor de orice gen. Aici nu mi-a lipsit nimic. Nu am incercat sa-mi impun punctul de vedere ci am hotarat sa inteleg care este al lor. Am lasat deoparte agresivitatea, deoarece nu mai era necesara intr-un spatiu in care nu existau apriorisme ce-mi puteau purta prejudiciu.

Deci nu trebuie un fond sufletesc special, particular, pentru a deveni agresiv?….

Sigur ca trebuie. Inainte sa vin in Franta, agresivitatea era un scut care ma proteja de toti cei care incercau sa se apropie de mine deoarece nu le cunosteam intentiile. De la violenta psihologica capatasem susceptibilitatea care impreuna cu ignoranta dadeau o personalitate exploziva, agresiva.

Incerc sa ma pun in locul tau, sa traiesc viata ta mai cu seama cea de pana la 21 de ani…  Nu stiu, sincer, ce mi-as putea raspunde la intrebarea ce inseamna sa fiu român ”adevarat”. Tu știi?

In Romania, am trait toata copilaria, adolescenta si o parte din viata de adult in Casele de Copii din judetul Calarasi. Nu cunoasteam nici Romania nici pe romani. Mediul in care am evoluat si romanii pe care-i cunoasteam nu reprezentau Romania… Franta a fost mama care m-a purtat si care m-a hranit cu dragoste si bunavointa. Cat despre raspunsul sec la intrebarea ta, este ca nu stiu, pentru ca nu m-am simtit romanca niciodata.

mircea-radu-interviu-alina-marin-5

Caravana
About me

Ce te-a făcut să pleci? Acolo a fost cum te așteptai? Cum îți este acum? Care e cea dintâi senzație pe care o ai când te gândești la România?… Am să îți pun toate întrebările astea, dar și altele, dacă vei dori să stai de vorbă cu mine. Eu alături de toți prietenii tăi de aici, de acasă, aș vrea să-mi spui prin ce ai trecut acolo, să aflu experiența ta de viață. Nu trebuie decât să îmi dai un semn aici, pe Caravana.

4 Comments

Viorela Miu
Reply April 25, 2016

Foarte frumos si emotionant acest interviu!! Felicitari, Mircea !! O saptamana Binecuvantata!!

    Caravana
    Reply April 26, 2016

    Doamne ajuta, Viorela!

mihai tanase
Reply April 25, 2016

În urma conversatiilor noastre si a lecturii autobiografiei, simt nevoia sa-ti reamintesc cât de mult te iubesc, Alina !

    Marin Alina
    Reply April 25, 2016

    Iti multumesc pentru sinceritate !

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *