Guacamole. Lansarea de joi.


Zăcutul cu privirea în tavan fără un gând precis are în el ceva de modă veche: are suflet.

Toate ale tale sunt acolo, pe tavan, și depind de tine. Ca să le vezi n-ai mare lucru de făcut – trebuie doar să fixezi un punct alb pe o întindere albă. Sunt toate acolo…

Sunt orele tale lungi de trudă chinuitoare și inutilă la un proiect care nu duce nicăieri, la niciun rezultat bun, pentru că, deși ideea e genială, aici se aplică prost, românește, cu bani puțini și materiale ieftine. Plus amanta șefului, mai mereu prezentă, care dictează cum ar face ea cutare lucru; genul „pe-asta aș pune-o acolo, chiar dacă nu încape…“. Iar tu ești obosit, cu nervii la limită și nu vrei decât să-ți primești banii și să pleci acasă.

E gustul mentolat, de pastă de dinți, al primului sărut, căruia i-ai răspuns cu aroma de țigară „Carpați fără“, pentru că la școală, în anii ăia, ți se spunea că fetele sunt romantice și „îndrăgostite de frumos“, iar tu aflaseși în recreații că ele sunt turbate după tipii duri.

E portiera trântită și privirea aia lipită de geamul din spate al mașinii care pleacă, în timp ce tu rămâi pe trotuar atât de țăndări încât nici cu mâna nu mai ești în stare să faci… După multă vreme te duci singur la un party și îi vezi cum dansează, cât tu păzești bufetul suedez din care iei un sandvici cu pâine prăjită unsă cu ceva despre care, în semiobscuritate, ai crezut că sunt vinete. Nu erau. Și nici icre de crap fitofag. Ai aprins lumina ca să vezi ce mănânci chiar când Gainsbourg ataca decisiv cu „Je t’aime… Moi non plus“ – ce moment ți-ai găsit și tu! Gazda se prinde și îți șoptește: „E guacamole“, iar ție îți vine să râzi și să plângi.

E revederea plăcută și inutilă cu foștii colegi, la al „ț“-șpelea an de la terminarea studiilor, ele spunându-ți că ai albit, iar tu zâmbindu-le larg, cu gândul că și lor li s-au lăsat sânii. E cu strângeri de mâini și cu „mai dă-mi o dată numărul tău de telefon“, deși toată lumea știe că nimeni n-o să sune pe nimeni, nici măcar de Sărbători… Și la finalul petrecerii e tăcerea aia atât de grăitoare, în care se vede cum au trecut anii, ani ce n-au cum să fie șterși nici măcar acum, cu ocazia cifrei rotunde „ț“-șpe…

E copilul tău cel atât de mic încât nu poate vorbi, dar care, numai privind la tine, te face să înțelegi mai multe despre dragoste decât au făcut-o toți oamenii mari pe care i-ai întâlnit.

Amintirile astea, scenele, formele, guacamolele, bucuriile și oamenii – toți și toate sunt acolo, în albul ireproșabil de deasupra ta.

Tolăneala minute-n șir cu privirea-n tavan e visatul cu ochii deschiși. Iar când îți slăbesc ochii, nu trebuie decât să-i închizi și să strângi ușor din pleoape – ca și când ți-ai pune sufletul la încărcat –, apoi să-i deschizi.

Și iar…

Și iar…

(fragment din cartea ”Povești cu gust”- Editura Curtea Veche – la a cărei primă lansare vă aștept joi, 3 noiembrie, ora 18. La Cărturești Carusel din strada Lipscani 55, București)

Mircea Radu
About me

Prezentator TV. Temperamental. Mă minunez. Scriu scenarii. Râd. Beau vin aspru și roșu. Fotografiez ce văd sau ce mi se pare că văd. Am făcut radio și am jucat într-un film. Ba nu, în două.

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *