De vorbă cu România mea


Îți scriu acum, înainte de miezul nopții când e liniște în toată casa, nu e țipenie de om pe nicăieri și nici troleele nu se mai aud trecând dintr-o parte în alta a străzii și a gândurilor mele. Nu suntem treji la ora asta decât noi doi: tu și eu. Aș vrea să-ți vorbesc, România mea…

Peste o oră va fi 1 Decembrie și vei fi sărbatorită cu parade la care asistă curioși dar unde, în afara de cei foarte mici, de copiii aduși de bunici să vadă tancuri, elicoptere și uniforme, TAB-uri și câini maior, pare că nimeni nu se bucură cu adevărat. După defilare e fasole cu ciolan, mâncarea ”tradițională” la care se vor înghesui mulți dintre fiii și fiicele tale, bucate curat creștinești acum în Postul Crăciunului. Dar dincolo de toate astea, lumea nu e cu toată inima lângă tine, nu râde, nu chiuie și nu dansează pentru că așa simte, nu te sărbătorește cu emoție, nu plânge de bucurie. Ziua ta pare o sărbătoare fără sentimente și așa e în toți anii de când te cunosc… România mea, spune-mi ai remarcat și tu toate astea?…

Ești țara unde m-am născut. În care am crescut și am învățat. În care muncesc. Țara unde am iubit și unde locuiesc. Dar ești tu țara în care am să mor?… E, uite că asta nu am de unde să știu – îți zic nu din considerente religioase (Iar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl – Evanghelia dupa Matei cap. 24) ci din rațiuni mult mai practice: încă mă mai gândesc….
Apropo de moarte, mi-am întrebat cunoscuții, cei cu care pot vorbi lucruri personale și despre care știu că mi-ar răspunde imediat și onest, dacă și-ar da viața pentru tine, România mea…
Știi ce mi-au răspuns?… Că nu. Nimeni nu ar face-o. Ni-meni… Te îngrijorează?… Pe mine nu m-a neliniștit atât raspunsul – la care, oarecum, mă așteptam – cât întrebarea cu care a venit la pachet: de ce aș face-o?…

Toți prietenii ăștia ai mei și eu suntem ”decreței”. Facem parte din generația aia căreia i s-a spus ”cu cheia de gât”, cu televizor alb-negru, cu cozi la pâine și rații la ulei și zahăr – eu și-acum beau apă de la chiuvetă, cum am fost crescut… Suntem copiii ăia ai tăi care s-au maturizat brusc în doar cateva zile de decembrie 1989 și care au sperat ani lungi, chinuitori și inutili că o să le fie bine aici, la tine în brațe. Pe mulți dintre ei nu are rost să îi mai cauți că au plecat care-ncotro și i-ai pierdut. Definitiv…

De ce ai făcut-o? De ce ai făcut-o, România mea?…

Am băgat capul prin crăpătura ușii și l-am văzut pe fiul meu cum îl strângea de mână, în somn, pe prietenul lui ursul de pluș cu care doarme. Am să-l învăț să nu vâneze iluzii și să nu își vândă sufletul. Dar mintea? Mintea poate să și-o vândă? … Sigur că da! Chiar dacă cei care ar vrea să i-o cumpere nu sunt fiii tăi, România mea? Da, încă o dată…

Dincolo de noaptea asta în care îți vorbesc e 1 Decembrie… Am să mă gândesc la tine și am să îți urez la mulți ani, în gând. Asta nu înseamnă că nu te iubesc. Înseamnă că nu mereu reușesc să te înțeleg. Ajută-mă să te pricep mai mult de-atât.

Te rog, România mea…

Mircea Radu
About me

Prezentator TV. Temperamental. Mă minunez. Scriu scenarii. Râd. Beau vin aspru și roșu. Fotografiez ce văd sau ce mi se pare că văd. Am făcut radio și am jucat într-un film. Ba nu, în două.

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *