De la Viena la Praga


Zeci de magazine, centre info, scări rulante care te urcă și te coboară în timp ce stai și caști gura, poliție din loc în loc, farmacii, florării, stație (stații?) în care taxiurile stau aliniate așteptând clienți care, de îndată ce vin se duc nu la a doua sau a șaptea mașină ci fix la prima, gest de la sine înțeles de civilizație și normalitate – Gara Westbahnhof din Viena pare un Mall. Un Mall mai mare.

Intru într-o patiserie cu zeci de feluri de produse și îi spun vânzătorului că aș vrea un covrig. ”Dulce, sărat?” mă-ntreabă în timp ce scotoceam prin portofel după mărunțiș. Sărat, îi zic fără să-mi iau ochii din monedele pe care le-nsumam în gând.  ”Pufos sau uscat?”  – 10 cenți cu 20 de cenți sunt 30, cu 50 de cenți; îi răspund că pufos îl vreau și continuu să adun. ”Care anume să fie?”… Îl privesc și mă gândesc la camera ascunsă; în vitrina dintre noi erau coșuri din răchită în care erau ordonați covrigii. Aș vrea să mănânc covrigul ăla mare și pufos, cu sare albă grunjoasă; uitați, pe-ăla de acolo! și bat ușor în geam așa cum, la pescărie, se aleg crapii care se plimbă de colo-colo, în acvariu. ”A!, icnește el, e-n regulă” se-ntinde, îl ia, îmi pune covrigul într-o punguță galbenă și-mi zice prețul.  Nu mi-a folosit măruntul la nimic a trebuit să îi o bancnotă de cinci euro, pe care a luat-o și a pus-o într-un aparat îngust, luminat de un fascicul albăstrui, un detector de bancnote false. Nu m-am simțit bine deloc să văd asta deși omul nu avea nicio vină, făcea ce trebuia să facă, ce îl învățase experiența întâlnirilor cu hoardele de țepari (austrieci?…)

” Today is gonna be the day / That they’re gonna throw it back to you” tânărul care cântă pe peron Wonderwall-ul lui Oasis are deschisă cutia chitarei și-n ea ceva mărunțiș. Numai metal, nicio hârtie, bani puțini și probabil aduși de acasă; cântă rău, ar trebui să facă altceva. Orice ar fi mai bine pentru el, așa nu ajunge nicăieri, a luat-o pe o cale complet greșită… Îmi amintește de o înmormântare la care nu era obligatoriu să fiu pentru că murise o cineva dintr-un neam foarte îndepărtat, dintr-o altă galaxie, o rudă pe care n-o văzusem niciodată vie; în fine, eram acolo, în picioare când a început să se cânte Veșnica Pomenire. Și când diaconul a deschis gura și a început să facă vocea a doua mi s-a părut că se lasă bezna și că deasupra intrării în biserică a început să clipească intermitent felinarul pe care scria EXIT. În loc de cântec dulce care să întristeze cugetele, să miște inimile și să-i facă răposatului drumul mai lin către locuri unde nu e suspin, de unde să revină cândva mai bun, mai drept, mai îndumnezeit, melodia bătea ca grindina peste amintirea lui și peste noi cei în viață cărora ni se lungiseră moacele de tot. Am întrebat în șoaptă dacă omul nu-i beat dar mi s-a răspuns sec că nu, dar e surd… Mai târziu aveam să aflu și că pocea cuvinte tot din cauza surzeniei – în loc de sfinți zicea sfincși – ”Da´ tu, Mircescule, nu citești Viețile Sfincșilor?”…

Mușcam din covrigul sărat și pufos și-l priveam pe tip care o dădea-nainte, ajunsese la partea mai înaltă a piesei, aia cu ”I don’t believe that anybody/ Feels the way I do, about you now” când vocea i-a deraiat, i-a sărit de pe șine și s-a dus în bălării. Puteam să pun pariu că așa va fi… Oricum, cred că e nevoie de un detector de cântăreți falși, nu ceva mare, un aparat îngust; și dacă nu există, ar ar trebui inventat, mi-am zis și m-am ridicat de pe bancă. Venise trenul care ducea la Praga.

În tren curat, free wi-fi, înaintam pe un coridor ce trecea printre rânduri de scaune cu tapițerie albastră. Deasupra locului meu, unde ar fi trebuit să stea geamantanul meu, era bagajul cuiva. Lângă noi se așezaseră deja patru arabi – am remarcat că unul era chel, cu un cap perfect rotund, îmbrăcat în tricoul Barcelonei pe care scria Puyol iar altul avea o figură posacă, de om care are multe de rezolvat într-un timp scurt.

– Dacă știți al cui e bagajul ăsta vă rog să-i spuneți să-l ia, zic.

– Acum sau mai târziu? întreabă taciturnul

– Oricând înainte să plece trenul, îi răspund.

Pe hol lumea se așezase, oamenii își scoseseră cărțile de citit, laptopurile, unii își vârâseră deja căștile în urechi și se lăsaseră pe spate să ațipească. Un copil blonduț, julit în genunchi, își ruga tatăl să-l lase pe locul de la geam, să vadă mai bine afară în timpul mersului.

– Ai grijă la cap! Arabul era în spatele meu, ușor aplecat peste mine, cu mâinile ridicate, pregătit să-și ia bagajul. M-am dat la o parte fără să spun nimic deși mi-a stat pe limbă să-l întreb dacă acum sau mai târziu.

Trenul pleacă fără niciun minut întârziere; privesc pe geam cum trec din ce în ce mai repede blocuri și poduri, magazinele mari puse la marginea orașului, apoi casele cu grădini multicolore și îngrijite, alte trenuri în sens opus și regret că am părăsit Viena. Nu-i nimic, îmi spun, Praga va fi la fel de frumoasă.

În reflexia geamului văd cum arabii și-au așternut masa și foșnesc pungi din care scot curmale și smochine, covrigei uscați, fistic, cutii din plastic, sticle, câțiva pumni de alune și încep să mănânce. Întâi în tăcere, gustând rapid, la întâmplare, din toate bucatele și mormăind câte ceva. Unul dintre ei face un semn cu mâinile și ceilalți își dau cu părerea; altul povestește ceva, probabil un banc sau o întâmplare prin care a trecut, că o face pe roluri, se întreabă și își răspunde, iar ceilalți ascultă apoi se arată cu degetul. Se contrazic, sparg cu furie alune în maxilare, taciturnul agită cu zgomot o sticlă de chefir, râd și vorbesc unii peste alții minute-n șir.

Puyol își lasă capul pe spate aproape să-și atingă cu ceafa numărul de pe tricou, colțurile gurii i se trag spre urechi într-o mișcare atât de lungă încât n-o credeam posibilă decât la câinii cu botul lung și i se vede omușorul. Când expiră își curbează rădăcina limbii și aerul devine zgomotos și gâlgâit, e o bolboroseală continuă și înnebunitoare, pare un om lovit de dambla care se sufocă și nu știi dacă va mai prinde următorul minut. Căsca. Îl urmează și ceilalți. Încet-încet toate vorbele mari și râsetele încep să se rărească, se schimbă în propoziții scurte pe un ton coborât care devin șoapte.

Zgomotul trenului se aude acum clar, e acel familiar și monoton tac-tac, tac-tac, de care îmi sunt pline amintirile, vacanțele și nostalgiile, sunet pe care câteodată, până mă acomodam, mi se părea că-l aud și-n somn, mai ales în primele nopți, când eram dus în casa din apropierea Gării de Nord. Prin față îmi trec câmpiile verzi ale Cehiei și dâre late de pământ gras și maroniu pe care toamna or să-l însămânțeze ei cu ceva, apoi un câmp uriaș de grâu care se întinde până la marginea lumii, un covor galben mat care unduiește și pare că zboară ca-n poveștile celor 1001 de nopți.

Deodată, ca din nimic se aude o voce stinsă care crește, se ridică și se transformă într-un cântec lent care dezmiardă, un soi de poveste tristă ca mai toate istoriile prin care trec oamenii și le țin minte – Puyol, cu ochii închiși, rezemat cu capul de spătarul scaunului își cânta sieși și celorlalți care dormeau deja. Dincolo de ei, în vis, se întindeau acum oceane de nisip cu urme de caravane încărcate de mirodenii, covoare și bunătățuri, care duceau către mari împărății din vest; vântul șuiera în vârtejuri de pe o dună ca o coamă de leu și pustiul se legăna în fierbințeala aerului de nu mai știai ce e viață și ce nu, ce e adevăr și ce e amăgire. Frumusețea deșertului era dramatică și crudă și nu putea fi înțeleasă din fotografii ci doar de oamenii crescuți acolo, în buza și în legea lui atât de diferită de a europenilor, de a americanilor, de-a lumii… Deasupra tuturor, a nisipului, a vântului uscat și a soarelui care mistuia tot, se auzea o melodie lentă, cântată în șoaptă de un duh al deșertului ieșit dintr-o lampă.

Mă simțeam sleit de puteri și de gânduri când vocea din difuzoare ne-a urat bun venit în trei limbi, cehă, engleză și germană. În scurt timp intram în Gara din Praga.

Mircea Radu
About me

Prezentator TV. Temperamental. Mă minunez. Scriu scenarii. Râd. Beau vin aspru și roșu. Fotografiez ce văd sau ce mi se pare că văd. Am făcut radio și am jucat într-un film. Ba nu, în două.

2 Comments

Delia U. N.
Reply July 24, 2016

I love it! Congratulations! Aștept episodul cu Praga. 😊

    Caravana
    Reply July 25, 2016

    Thank you, Delia! Îl poți citi azi.

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *