Cremă de zahăr ars (Madam Mihăilescu´s Blues)


Doamna Mihăilescu era o femeie care fusese îndrăgostită de un cântăreț cu toate consecințele care decurgeau din treaba asta. Ani de zile mâncase pe fugă, în mașină, în drum de la un concert la altul, înghețase în culise cât el era pe scena vreunui Cămin Cultural cântând cu promoroacă-n mustăți, asistase la beții năpraznice și se lecuise de dragostea lor la mulți ani după ce el o părăsise pentru Germania Federală. Omul nu făcuse nimic cu ghitara acolo (din câte știu niciun român nu devine star in Occident dintr-o groază de motive) dar ajunsese, culmea!, sa-și câștige pâinea tot cu ajutorul mâinilor – meșterea motoare de bărci.

Ajunsă la vârsta când nu prea mai ai nimic de pierdut, doamna Mihăilescu iubea animalele – avea un motan somnolent pe care-l botezase Ibanez și pe Gibson, un câine de talie mică cu care ieșea seara pe aleile înguste dintre blocuri. Se îmbrăca în stilul anilor 70, cu ochelari mari și rotunzi, cu sticlă bleu si rame argintii ca ai lui Janis Joplin, avea jeansi evazați iar vara încălța saboți și spunea râzând că e ”o nebună încremenită în proiect”.

M-a chemat într-o zi pe la ea și m-am mirat; nu mai fusesem niciodată și nu știam ce mi-ar fi putut spune dar am luat un buchet de flori și m-am dus. În holul blocului era răcoarea aceea plăcută pe care o simți din cap până-n picioare după ce ai tăiat orașul încins și plin de praf, de la un capăt la la altul. Cineva făcea mâncare și se simțea în tot holul sau poate că era de fapt mirosul parterului, care e diferit de la bloc la bloc; nici măcar nu știi ce mâncare este, te poți întreba doar dacă e cu carne sau fără. Și mai erau sunetele alea înfundate care se aud în după-amiezele de vară îndărătul ușilor, de obicei zgomot metalic de cuțite, furculițe și linguri curate, băgate înapoi în sertarul mesei, foarte rar de televizor deschis sau de aspirator. Si eu așteptam liftul și mi-ar fi plăcut să mai întârzie, să vină de la etajul nouă, ca eu să mai lenevesc de-a-mpicioarelea acolo, în starea aia de bine, de normal, de pace pe care mi-o dădeau răcoarea și mirosul de mâncare de la parterul blocului.

Apartamentul era unul obișnuit, de bloc construit în zorii comunismului, cu două camere tip vagon, care dădeau dintr-una în alta, a cărui suprafață era până în treizeci de metri pătrați. În sufragerie avea tablouri pe care le mai văzusem în hoteluri, cópii după una dintre țărăncuțele lui Grigorescu, florile lui Luchian și după la fel de celebra imagine a Obeliscului de la Costinești iar pe perete era o bibliotecă lată, plină de cărți de la toate editurile care funcționau acum patruzeci de ani: Sport-Turism, BPT, Cartea Românească, Albatros, Ion Creangă. Pe jos avea un persan vișiniu iar televizorul era un Miraj alb-negru cu lămpi care nu cred că mai funcționa deși era băgat în priză.

Eram într-o capsulă a timpului…Nu m-ar fi mirat să-l găsesc într-un colț pe Gheorghe Dinică tânăr, lângă o veioză cu lavă, cu o țigară-n gură și cu un pahar de vodcă cu apă tonică în mână, povestindu-i unei cucoane interesate despre drama de a fi mare actor într-o țară mică.

Am stat puțin la ea. Mă chemase să mă întrebe ce mai fac, cum mai merg cu școala – eram deja la liceu și dacă am vreo iubită – n-aveam. M-a întrebat de ai mei, de toți ai mei, chiar și despre unii de care nu credeam că știe. După care, din senin, mi-a zis că pleacă din țară – ”m-au chemat ăștia luni, să-mi ridic pașaportul”. Și după o pauză a adăugat ”Nu știi pe cineva care ar vrea să cumpere colecția mea de discuri?”…

Habar n-aveam dar m-am uitat prin ele – avea și albume interesante, nu numai muzici de dor și jale care nu mă interesau deloc. ”Cei ce ne-au dat nume” si ”Mugur de fluier” ale trupei Phoenix, Elvis LIVE at Madison Square Garden, ”Rock you baby” al lui George McCrae, Donna Summer cu ”I feel love”, Pussycat cu ”Mississippi” – toate astea le-am văzut atunci la ea și pentru că s-a prins că îmi plac, pe-astea mi le-a dat mie de tot.

Când am întrebat-o unde pleacă știu că nu mi-a zis unde, ci la cine. Se ducea la omul ăla pe care îl iubise și care îi făcuse chemare acolo, în țara unde se stabilise cu ani în urmă.

M-a întrebat dacă vreau să mănânc cremă de zahăr ars – ”am pregătit special, că mi-a zis maică-ta că-ți place…” – apoi am stat pe canapeaua din sufragerie și am mâncat crema făcută de ea care era bună dar poate un pic prea dulce decât eram eu obișnuit.

În drum spre casă, în tramvai, m-am întrebat dacă nu cumva atunci când zicea că e ”încremenită în proiect” se referea la cu totul altceva decât la modă așa cum eu și ceilalți credeam…. Dar nu am mai apucat s-o întreb. Tramvaiul a facut dreapta și și-a văzut de drumul lui lăsând-o pe doamna Mihăilescu într-o stație din mintea mea.

 

https://www.youtube.com/watch?v=SSR6ZzjDZ94

Mircea Radu
About me

Prezentator TV. Temperamental. Mă minunez. Scriu scenarii. Râd. Beau vin aspru și roșu. Fotografiez ce văd sau ce mi se pare că văd. Am făcut radio și am jucat într-un film. Ba nu, în două.

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *