Corvo. Vinul băut la Judecata de Apoi


Abia pășeam, adus de spate, cu o mână încleștată pe brațul îndoit al fiului meu, căutând cu privirea locuri de care să mă agăț, din care să smulg amintiri. Unde vezi clădirea aia erau meri sălbatici și corcoduși; dincolo de ei era terenul de joacă iar în zona aia erau leagănele. În spate, o alee pe care erau bănci, două de-o parte, trei de alta, habar n-am de ce impare și de ce erau așezate așa, cred că nimeni n-a știut vreodată. Fiul meu, deja om mare, încerca să înțeleagă și să vadă ce-i spuneam; pășea lent, cu grijă, așa cum făcuse cu copiii lui când i-a învățat să meargă. Mă asculta. Îmi zâmbea.

La asta mă gândeam atunci, la mii de kilometri de orice țărm, pe o plajă pe care nu eram decât eu și o barcă răsturnată cu burta-n sus. Aveam treizeci și ceva de ani și nu aveam copii – ciudat, nu? … Eram singur, pe un pământ unde nordici bătrâni aveau case de vacanță în care locuiau zece luni pe an, restul, în anotimpul lor cald, plecau acasă. Trăiau între avioane hăituind o vară continuă ca răzbunare pentru frigul pe care îl înduraseră în toate zilele și nopțile lor lungi. Așteptau bătrânețea ca pe o salvare, ca pe o imensă fericire; o mântuire pe-a cărei dulceață voiau s-o simtă pe limbă încă de pe-acum.

Soarele nu se arătase. Cerul era acoperit cu o pâclă subțire și toată lumea se aștepta să plouă. Era genul de vreme în care prietenii rămași întregi sunt loviți de spleen și sună până răspunzi ca să vorbiți despre cele-ce-au-fost-și-care-întotdeauna-sunt-egale-cu-cele-ce-nu-vor-mai-fi-niciodată. Aveam telefonul închis. Eram la al doilea pahar de Corvo – în fine, nu aveam pahar; în condițiile alea cum să fi avut? – vinul italienesc, roșu-rubin, mângâietor și aspru, care se vinde-n România de nejustificat de multe ori mai scump ca-n Italia în ideea că “vedeți dumneavoastră, e adus de acolo și transportul costă” de parca ar fi turnat în fiole cu pereți subțiri și-apoi vârâte-n anusurile unora care valsează pe ruta Sicilia – Județul Ilfov unde se opresc să-și tragă sufletul. Beam direct din sticlă, ca bețivii sau ca cei cărora nu le mai pasă de nimic, stăteam pe nisip rezemat într-un cot și priveam marea. Atunci, am văzut o fată apărută de niciunde care înota.

Avea o cască roșie, asta am remarcat întâi, iar după ce ochii mi s-au obișnuit, i-am observat înotul. Nu stilul, clasic, un bras, ci felul ciudat de frumos în care înota. Mișcările erau ample și blânde iar parcursul îi era lin în ciuda curenților și a forței valurilor – îi puteam ghici mușchii încordați care îi dădeau apa din cale pentru o alunecare fără pic de efort. Nu mai văzusem așa ceva; am tresărit. Am incercat sa respir în tempoul ei; nu am putut – timpul în care statea fără oxigen era prea lung. Ca să iasă la suprafață străpungea apa cu putere apoi avea un moment, o fracțiune de secundă când îngheța, când părea că rămâne suspendată în aer unde avea de gând rămână pentru totdeauna. Urma scufundarea. Casca de culoare roșie împingea umerii să intre sub apă în aceeiași fracțiune de secundă, într-o alunecare curbă ca lama unui iatagan. Era un așa amestec de forță și grație încât sportul ăsta devenea altceva, nemaiștiut. Parcă-i șoptea mării că ea este regina tuturor peștilor, scoicilor și moluștelor, că ea și nimeni altcineva nu domnește peste recifele de corali.

Alesesem insula asta, departe de toți și de toate, cu dorința de a mă găsi și de a mă așeza pe un drum dacă nu drept măcar corect. Greșisem. De fapt, cred că nici nu voiam sa mă caut mai întradins; mai degrabă tindeam să fug de mine, să mă las în urmă, într-o iluzorie și inutilă uitare de sine… Și ăștia, vikingii pensionari, ce oameni; nu îi interesa că pot sucomba între două avioane, stând la coadă în Duty-Free cu coșulețul plin cu Toblerone, Lolita Lempicka și sticle de Pig´s Nose, Monkey Shoulder, Chicken Cock (!) ori alte clondire de alcool cu nume bizar, sau întinși pe unul din miile de scaune vopsite în culori liniștitoare aflate în terminalul X al Aeroportului Y; ori că din cauza schimbării bruște de fus orar, mâncare, climă și alte obiceiuri locale pot da în vreo boală extremă; nu, ăstora nu le păsa de nimic, nici de moarte nici (mai rău) de dizenterie, ei voiau caldură. Arșiță. Să fie vipie.

Fata ieșise din apă – la fel ca atunci când venise, nu observasem când. Nici ea nu mă putea vedea. Își dăduse jos casca lăsând să-i cadă pe umeri un păr arămiu, ondulat și greu, retrasă după barca pe care o ridicase nițel atât cât să umble sub ea. A privit spre larg câteva minute, nemișcată, cu vântul care i se juca în păr – se ruga?; vorbea cu marea? – apoi s-a întors cu un zâmbet pe față pe care oamenii îl arată prea rar altor oameni de teama de a nu fi răniți. Sau uitați, ceea ce tot o rană e. Când a ieșit de după barcă am amuțit.

Cred că aceea a fost una din clipele în care am dat restart la felul în care pătrundeam lucrurile. Într-o fracțiune de secundă am avut răspunsul la multe întrebări și am putut lumina un pic întunericul din mine. A fost un fel de Judecată de Apoi petrecută în viața asta.

Regina mării avea un picior tăiat mai sus de genunchi.

Sub umerii frumoși, rotunzi și puternici, aceiași umeri cu care despicase valurile, își potrivea acum cârjele pe care le ascunsese sub barca abandonată. Nu știu ce s-a mai întâmplat de la acest moment încolo. Nu am mai vrut să privesc.

Nu mai rămăsese nimic din gustul pe care Corvo îl avusese la început, era mult mai catifelat și mai blând acum. Sau poate că doar eu mă schimbasem acolo, atunci, pe plaja aia pustie, udată de un ocean rămas fără Regină, unde adia un vânt uscat… De ce, Doamne, ai lăsat să se întâmple asta? Ce a fost în sufletul Tău când doctorul ăla Ți-a zis că o să-i amputeze un picior Reginei Mărilor?…De ce n-ai foșnit din cărțulia aia a Ta în care sunt prinse viețile noastre ale tuturor?… De ce n-ai zis nu?…

Cred că toți oamenii ar trebui să știe să înoate pentru că în apă nu te poate vedea nimeni plângând. Am intrat în apă și am înotat cât am putut lăsând în urmă o mare parte din viața mea searbădă dar de succes.

Mircea Radu
About me

Prezentator TV. Temperamental. Mă minunez. Scriu scenarii. Râd. Beau vin aspru și roșu. Fotografiez ce văd sau ce mi se pare că văd. Am făcut radio și am jucat într-un film. Ba nu, în două.

1 Comments

Ogara
Reply October 1, 2017

Hmmm, nu prea raman eu fara cuvinte, dar ..... minunat! Atat ..... ba nu! Imi vine sa te strang in brate, tare si cu forta, cand vad cate nhinhunhatii ies din tine :)) sa storc si pentru mine cateva :)) Iubesc oamenii cu talent in ale scrierilor. Care stiu sa impartaseasca trairile lor cu netotii din jur. Pentru ca ma fac sa le traiesc si eu. Si sa umblu pe unde n-am umblat niciodata. Iar malul marii? Acolo m-am nascut si am trait intr-alta viata.

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *