Cetatea de la malul Dunării


Drumul este lung, domol și parcă fără nicio noimă, așa cum sunt toate drumurile care traversează câmpii. De-o parte și de alta se înșiră case, nici mari nici mici, nici frumoase nici urâte, pe fațadele cărora sunt plăci funerare – numai în Oltenia am văzut asta – cu numele, prenumele, datele vieții și morții; unele au în colț și poza omului. E o vreme care nu îți dă voie să lași geamul jos pentru că e frig dar nici să-l închizi de tot; e cum e mai rău.

GPS-ul m-a dus pe ruta cea mai scurtă, și așa, dintr-o eroare, am ajuns într-un oraș mic cu faimă proastă, pe niște străduțe pietruite care păreau dintr-o altă realitate, prin mijlocul unor șiruri de case cu curțile verzi și garduri scundace. Oamenii pe lângă care treceam umblau singuri, nimeni nu era cu nimeni, nici de mână, nici de vorbă și nici în minte nu păreau a fi cu cineva. Solitudinea lor și mersul care-ncotro albit de gânduri m-au făcut să tresar, erau parcă într-un film în care mă rătăcisem…

Am tras pe dreapta și am căutat calea logică: dacă am venit din stânga, am ocolit o casă mare pe care scria Tribunal apoi am făcut a doua la dreapta și acum mă aflu în punctul ăsta, cum fac să ies de aici? Încercam să văd de sus rețeaua de drumuri, toată gândirea mi-era ocupată cu asta, când, nu știu de unde și cum, pe treapta înaltă a unei case a apărut o țigancă plină de riduri, cu părul bogat și sur prins într-o coadă – Winnetou ședea pe ciuci și fuma cu privirea departe. Am întrebat-o care e calea spre Craiova iar ea mi-a răspuns mut, arătând cu degetele între care ținea țigara că încolo e. Apoi și-a lăsat mâna jos pentru ca iar s-o ridice către încolo și a spus ceva ce parcă venea de dincolo de ea, ceva ce am să țin minte: ”Ce cauți e-ncolo, cât vezi cu ochii”.

Mă apropiam de Dunăre pe o cărăruie îngustă pe care nu eram decât eu, plopii și mirosul de apă, de iarbă verde si de pământ jilav.  Rulam încet, să întârzii cu ajunsul undeva, să mă mai bucur de asfințit și să opresc în loc vara care abia începea. La câțiva metri deasupra mea o barză cu o broască în cioc urcau către cer.

”Ce cauți e-ncolo, cât vezi cu ochii” mi-am spus în aceeiași seară, târziu, rezemat cu spatele pe cele două perne puse una peste alta în timp ce priveam pe fereastra larg deschisă care dădea-n Dunăre. Nu se auzeau decât foșnetul frunzelor și zgomote neștiute, de noapte în câmpie, pe care un orășean ca mine nu mai știe să le decodifice, le-a pierdut înțelesul și taina. Umbrele făcute de ramuri decorau cu amăgiri pereții albi ai camerei iar mie îmi era bine și liniște așa cum îi este celuia care se întoarce la rădăcini.

Mai aveam câteva guri de vin într-un pahar pe care-l tot roteam din când în când, un pinot gris de un galben pal, de culoarea fagurelui și a dresului de damă, cu gust fin când îl lipeam de cerul gurii și înșelător.  O primă senzație acrișoară se închidea într-o amăreală plăcută ca o poveste de dragoste terminată prost dar din care zici bogdaproste că ai putut ieși. Puterea vinului stătea însă altundeva, în mirosul lui de album cu foi cerate între care stau fotografii de familie cu străbunici-sepia pe care n-ai apucat să-i cunoști, care țin în poală copii-bunici de care îți amintești din ce în ce mai rar…

După ce am înghițit ultima gură de vin m-am gândit că într-o noapte ca asta, într-un loc ca ăsta, îți poți aduce aminte de Raiul și Iadul care ești și te poți împăca sau certa definitiv cu tine. Înainte de a adormi mi-a venit în minte imaginea cu barza și broasca zburând împreună și fiecare către un cer care le aștepta.

Mircea Radu
About me

Prezentator TV. Temperamental. Mă minunez. Scriu scenarii. Râd. Beau vin aspru și roșu. Fotografiez ce văd sau ce mi se pare că văd. Am făcut radio și am jucat într-un film. Ba nu, în două.

1 Comments

Sabău Ana Liana
Reply June 1, 2016

Ce as putea adăuga? Orașul ne betoneaza sufletul. Civilizația ne înstrăinează unul de celălalt și ne închide intre câțiva pereți. Încă mai cred ca satul sunt eu și eu sunt satul. Cam atât. Și mai cred ca rădăcinile ne cheamă, iar prin chemarea aceasta contribuie la bunăstarea sufletului. Profesorul meu de româna din sat spunea "a pleca înseamnă a muri puțin" și da, asa e!

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *