Cazul Sorrento și înghețata vie


Mircea-Radu-Sorrento-4Sorrento.

Străduțele care ies din Bulevardul Corso Italia sunt pline de magazine de toate felurile, de la cele care vând citrice și iconițe artizanale la cele cu blănuri lungi până-n pământ, singurele pe vitrina cărora scrie și în rusește, străduțe în care aerul e un amestec confuz de mirosuri – mirodenii, parfum, piele, fructe, mâncare gătită. Și multe restaurante.

Mici, decorate cu bun gust (lemn in special, nu am văzut mese și scaune de plastic nicăieri), cu prețuri bune. Mi-a zis un amic cunoscător că într-un local nu mâncarea este cea care face să meargă afacerea ci băutura, acolo te frig ei; deci, dacă după un grătar cu fleică de ton albastru care azi dimineață își făcea de cap în Marea Tireniană și acum sfârâie la tine-n farfurie vrei să te arunci la un Villa Bucci Verdicchio dei Castelli di Jesi Classico, un vin alb și sincer cu tine dar scump, o poți face, dar te asigur că vinul din partea casei este excelent, la un preț corect. Eu așa aleg.

Mi se făcuse foame și am intrat într-o cârciumioară cu un etaj. Ne-am așezat la o masă, soția mea a ales risotto cu fructe de mare iar eu ceva local, gnocchi alla sorrentina și ne bucuram de aerul cald, de umbra dată de vița de vie și așteptam pe cineva să ne ia comanda.

Întâi  am auzit vocea care urca în intensitate pe măsură ce venea spre noi de pe un hol apoi o mână uscată a dat cu forță la o parte niște perdele-fâșii care zdrăngăneau. Eram față în față cu o femeie în vârstă, complet în negru, cu părul prins, cu pielea tăbăcită care îmi comanda scurt nu știu ce; de fapt îmi era clar ce dar nu voiam să înțeleg – ”uscire” făcea și arăta spre ușă zmucind din umăr.

Atitudinea ei nu lăsa nicio fantă prin care să mă pot strecura iar privirea întregea toată scena – mă simțeam umilit și nu pricepeam unde am greșit; eram lipsit de cea mai vagă idee de cum aș putea să ies din rahatul ăsta. În plus, nu eram singur iar soția mea n-avea nicio vină că eu o târâsem aici. Eram aproape în pragul unei erupții pe care n-o puteam controla.

Există o fracțiune de secundă în miezul fiecărei crize de nervi latente, chiar înainte de a apăsa pe trăgaci, de a sparge un geam cu pumnul sau de a-i spune șefului e un sinecurist nenorocit pus politic care nu se pricepe la nimic altceva decât la pupatul în cur, în fond din asta trăiește, și că într-o țară cât de cât normală tot ce ar fi fost pus să facă era să care dimineața sana și borcane reci de iaurt muncitorilor necalificați de pe șantier, când judeci limpede… Înțelegi ce zic; cu toții am trecut prin asta, deci știi ce-nseamnă momentul ăla de, hai să-i zic luciditate, deși nu sunt sigur că în toate cazurile e bine ales.

Mircea-Radu-Sorrento-2

Înainte de a trece la atac am avut parte de o clipă de iluminare interioară și m-am întrebat: oare sunt prudent îndeajuns?… Nonna-cu-ochi-de-oțel n-o fi din familia Genovese (mă aflu în Sorrento, deci în Regiunea Campania, deci Camorra) și mă trezesc la hotel cu doi băieți cu un burghiu, un topor Fiskars, o frânghie și un portbagaj încăpător care vor să vorbim? Sau cu un cap de cal în pat, așa, ca avertisment?… Dar cum Dumnezeu e sus și eu sunt jos (unde am auzit eu expresia asta că mă dau în vânt după ea) s-a întâmplat o minune!

”Nu se poate!…Nu se poate!…” Mircea-Radu-Sorrento-3

Am auzit asta de două ori deci nu mi s-a părut.

Nici vedenii n-aveam – spre mine se îndrepta o femeie până-n 40 de ani, cu brațele deschise.

”Mircea, tu aici?!”…

Jesus has arrived! zic în gând și ne îmbrățișăm ca doi prieteni buni și vechi care s-au văzut după mult timp întâmplător, într-un loc în care niciunuia nu i-ar fi putut da prin minte că ar putea fi celălalt. Realitatea era că eu și femeia asta, Iulia mi-a zis că o cheamă,  nu ne întâlnisem niciodată. Eu eram pentru ea (aveam să aflu asta ulterior) Mircea Radu, prezentatorul de la Din Dragoste, o emisie din care n-a scăpat niciun episod până a plecat din țară.

După ce mi-a zis că restaurantul nu era deschis după-amiază pentru public și că de ce și cum am intrat noi acolo, astea au crizat-o pe bătrână, începe să-i povestească; din ce turuie nu înțeleg decât StranAmore, divertimento, TiVu, famoso – e suficient; Nonna chiuie scurt din când în când și mă privește cu simpatie.

Apoi mă îmbrățișează și începe să îmi povestească lucruri uitând complet scena de-acum câteva minute și că nu sunt italian nativ.  Dar mi-am putut închipui ce mi-a zis: că și la ei când era emisiunea lăsa totul si se uita la tv, că i se ardea și ei mâncarea pe foc, că și ea râdea sau se emoționa la povești și că, îmi poate spune acum cu mâna pe suflet la cei 80 de ani pe care-i are, dacă dragoste nu e, nimic nu e…

Apoi a ridicat umerii, a ciupit aerul cu o mână și a scos un È  scurt; am făcut și eu È la fel ca ea – cred că de la distanță păream din Police Academy primele serii…După ce am mâncat bine și în liniște, după ce a curățat masa și a luat farfuriile, a așezat bonul fiscal pe masă, a pus unghia pe prima linie tipărită care se încheia cu un procent și mi-a zis: that´s my tip.

Dacă te duci în Italia și nu mănânci înghețată e ca și când ai merge în cea mai tare aventură a vieții tale fără aparat de fotografiat. Există scuze pentru orice, nu și pentru asta. Nu de fală vorbesc eu aici, nu de seratele cu prietenii care încep promițător și continuă bine până când unul zice hai să vă arăt unde am fost eu în vacanță și scoate niște poze (ăla e momentul care ruinează orice petrecere, atunci se fleoșcăie totul),  ci de amintire. 

Pentru că asta face gustoasa, impunătoarea, cremoasa, colorata, onctuoasa și incredibila înghețată italiană. Odată gustată uiți tot ce ai mâncat până atunci. E reconfigurarea traseului. E rasplata divină pe care o primește cerul gurii tale după ce ai traversat deșertul.

Mircea-Radu-Sorrento-5Aproape de Piața Tasso e magazinul unui tip care are pe toți pereții și pe tavan (!) fotografii cu el prezentându-și înghețata unor diverși. Adică lui Lucio Dalla, Umberto Eco, Roberto Benigni, Riccardo Cocciante, Maradona etc… mai toți grucenii care fac lucrurile să se-ntâmple sunt acolo, în pozele alea, cu o înghețată-n mână. A! Și Papa Benedict al XVI-lea e…

Bun, ăsta e o excepție, nu e obligatoriu să mănânci de la el, peste tot sunt chioșcuri cu Gelato, la cornet mare sau mic, sau la pahar, nu mai puțin bune –  Fragola, Melone, Stracciatella, Menta, Ricotta Stregata, Nocciola, Frutti di bosco, Pistacchio, Limone și lista continuă cu alte zeci de nume, trebuie doar să intri și să-ți alegi. Apoi găsești o umbră, închizi ochii și începi cu prima gură;  gustul te va duce prin locuri din tine prin care nu ai mai fost de mult, poate că nici nu mai știi că le ai. Prelungește momentul ăsta, trage de el cât poți; va veni un timp în care vei mușca din cornet iar crănțănitul te va aduce iar cu picioarele pe pământ. Vei știi că te apropii de capătul drumului și că împreună a fost de vis – nu e exclus să și lăcrimezi – dar ce să-i faci, all good things come to an end…

Dar cum întotdeuna există și o parte bună în orice dezastru, scotocește-te în buzunar după doi euro.

Să n-ai nicio îndoială că dacă-i vei găsi o să ai din nou asigurată porția de beatitudine care se va transforma în amintire.

 

Mircea Radu
About me

Prezentator TV. Temperamental. Mă minunez. Scriu scenarii. Râd. Beau vin aspru și roșu. Fotografiez ce văd sau ce mi se pare că văd. Am făcut radio și am jucat într-un film. Ba nu, în două.

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *