alexandru pleșcan – noua zeelandă


Alex, ce vârstă aveai când ai plecat?

Din România am plecat când aveam putin peste treizeci de ani. Până nu cu mult inainte, fusesem unul dintre cei mai înverșunați oponenti ai imigrării în anturajul scriitoricesc și jurnalistic în care trăiam. Îmi amintesc cum, la inceputul lungii schimbări de regim care a început în 1989 și care văd că încă mai continuă, îmi imaginam că România adevărată, ideală, neprihanită de comunism, va fi redată cumva poporului și că poporul nevinovat chiar o merită.

Ce făceai în Decembrie 89?

“Revoluția” m-a prins student la Universitatea din București. În timpul mineriadelor eram tot student acolo. Nici bătaia luată în statia de metrou și în pasaj nu m-a lămurit. Nici realegerea lui Iliescu, lângă care, ironic, mai tarziu am fost trimis să lucrez. Nici faptul că Regele nu a fost lasat inițial să revina în țară. Mulți dintre colegii și prietenii mei plecasera deja sau se străduiau să plece “afară”, iar eu le spuneam că locul nostru e acolo, scriam articole de opinie în România și în Statele Unite, eram un regalist din familie și sustineam monarhia când asta nu era deloc la moda… În fine, idealismul asta a trecut greu și mi-a luat mult să mă hotărăsc. Dacă mă gandesc bine, nici acum nu mi-a trecut cu totul idealismul și uneori iau în calcul întoarcerea.

Definitivă? Crezi că te-ai mai putea acomoda?

Nicio întoarcere, că și nicio plecare, nu e definitiva cat timp ai în minte locuri și oameni fără de care ți-e greu. Nu cred că m-aș acomoda usor în România. Din 1999 trăiesc într-o țară unde lucrurile sunt simple, clare, corecte. România e alambicată și adesea fără logica, fără priorități, fără respect. Totuși, în România am oameni care mă fac să mă simt mai eu decât în Noua Zeelanda. Cred că m-aș adapta mai ușor dacă aș veni ca să traiesc cu cineva acolo. Că ne-am adapta în doi.

Când te-am întrebat de acomodare m-am gândit la politic…

Când Iohannis a fost ales, am corespondat o vreme cu o prietenă care e politician la București și m-am gândit cum ar putea fi integrată diaspora. Dar și de data asta am fost dezamăgit.

Ce te-a deziluzionat, concret?

Nu e o dezamagire precisă, ci una generală. Nu e vorba de vreun detaliu concret ci de întregul aer care emană din politica românească. Urmăresc evoluția din țară zi de zi. Și nu cred că mentalitățile și atitudinile se schimbă când se schimbă personajele. În România majoritatea spun una, gândesc alta și fac adesea complet altceva.

Da, ai dreptate… dar este suficient ca să pleci din țară?

Motive să parasesc țara am avut destule, unele profesionale, mai puține materiale și multe morale. Nu am putut niciodată tolera nesimțirea, minciuna, hoția, carierismul, nepotismul, corupția, meschinăria, incultura, exploatarea, servilismul. Totuși, nu aș fi plecat dacă nu ar fi fost primul meu copil, care în 1999 trebuia să înceapă școala în România. Pentru el am plecat în primul rand și, deși mie emigrarea mi-a făcut poate mai mult rău decât bine, nu am niciun regret.

Lucrai la Știri într-o vreme când Televiziunea Română dădea ora exactă în media. Îmi amintesc că îmi spuneai de un spectacol pe care l-ai scris și care s-a jucat în Bucuresti; ce mai aveai aici, în țară, de la ce ai mai plecat?

În ultima slujba pe care am avut-o la București eram unul dintre cei care conduceau știrile la o stație de televiziune cu acoperire naționala. Vineri seară aveam încă de făcut un jurnal când am anunțat că plec; aveam bilete pentru duminică dimineata. Toata lumea a spus că sunt nebun… Apoi, aveam o familie interesantă, locuiam relativ confortabil, mergeam la un serviciu care în general îmi plăcea, publicam literatură, făceam televiziune. La un moment dat am avut o piesa de teatru pusă în scena, a jucat trei ani la un teatru pentru copii. Dar cred că a fost un proiect interesant pentru că atunci prima data au venit în România un regizor și un scenograf din Anglia să puna un spectacol la București. Multora li se parea că am tot ce îmi trebuie în România, că sunt de invidiat. Probabil că aveau dreptate, dar eu acum văd și țara aia și țara asta, și perioada aia și perioada de acum, și prin ochii de atunci și prin ochii unuia trăit jumatate din viața adultă în normalitate.

Îmi închipui că unui om care trăiește din scris sau din activități legate de scris îi e mai greu să se acomodeze cum i-ar fi unui inginer de pildă…

Dacă ești inginer sau medic, o mașinărie sau un stomac arată la fel oriunde ai profesa. Eu trăisem și lucrasem în limba română. Pentru mine probabil a fost mai greu decât pentru alții măcar dintr-un punct de vedere. Am luat hotărârea să mă rup cu totul, imigrând practic nu doar în Noua Zeelandă, ci și în limba engleză, știind că niciodată nu voi putea scrie sau face jurnalism la fel.

Ce ai luat la plecare?

La plecare, nu am luat din țară decât cateva fotografii și niste dicționare, în total un geamantan. În rest, am vândut sau am dat tot. Minus cărțile și manuscrisele pe care le-am lăsat cu părintii mei.

2coperti2014si2015

Ai tăi ți-au înțeles plecarea?

Pentru ei și pentru sora mea nu a fost o despărțire plăcută deloc (pe Otopeni, când ne-am despărțit, tatălui meu i-au dat lacrimile; acum el nu mai e…. ). Am învățat și eu suferința asta mai tarziu, când fiul meu cel mare a plecat și el din Noua Zeelanda în Australia, doar că el e acum la trei ore cu avionul. Când am emigrat eu, plecam pe partea opusă a lumii, în alt sistem politic și social, fără nicio siguranță că voi fi primit acolo, fiindca am călătorit ca un turist și am trăit primele șapte luni fără să am drept de munca într-o țară în care practic nu există “la negru” și nu există “bacșiș” sau “pomană”, o țară superbă, dar fără rude și prieteni, doar cu prețuri mari.

De ce ai ales Noua Zeelandă când în Occident ar fi fost mai aproape, măcar și pentru asta?

Eu avusesem șansa de a călători mult, dar în Noua Zeelanda nu fusesem. Foarte puțin m-am gândit la Canada, dar mi-a trecut repede pentru că acolo mi s-a parut că e un frig psihologic. La Europa de Vest nu m-am gandit nicio clipa. Iubesc Londra, dar nu aș trăi acolo. Încă din anii ’90 Europa mi se părea prea amestecată etnic și ideologic, un spațiu de un naționalism feroce. Eu sunt un admirator al civilizatiei britanice, un monarhist “pe bune”, nu din interes sau că e la modă. Am ales Noua Zeelandă pentru că mi s-a parut, și nu cred că am gresit, o colonie engleză paradoxal mai engleză decât metropola Imperiului Britanic. Poate că sunt un nostalgic legat de ceva ce niciodata nu am avut, dar eu cred că perioada imperială a adus cel mai rapid și mai profund progres intregii omeniri. Dacă englezii nu ar fi călătorit și cucerit, îngenuncheat pe alții poate dar civilizat pe mulți, dacă nu ar fi răspândit tehnologia și știința pozitivă, democrația parlamentară, economia de piață și fundamentele societății civile, cum ar arăta azi planeta asta? Cum ar arăta o zi din viața majorității oamenilor din orice colț al globului fără sporturile inventate și răspândite de englezi? Eu trăiesc într-o țară acum mai engleză decât Anglia. Poate că de-asta am ales să plec în Noua Zeelanda și nu în Spania, Italia sau chiar Marea Britanie. Aici adesea buletinele de știri încep cu sport, nu cu politicieni crispați, arestări și atentate.

Care au fost primele senzații pe care le-ai avut în Noua Zeelandă?

Ajuns aici după două-trei zile petrecute schimbând avioane, iar prima imagine pe care am avut-o a fost a unui turn de control vopsit ca o uriașă cutie de bere. Apoi, m-a frapat liniștea… În București locuisem pe Calea Victoriei și creierul meu izola sunetele care mă interesau de vuietul orașului. Aici noaptea nu se auzea nimic, nici sirenele coloanelor oficiale, nici înjurături bahice, nici lătratul câinilor vagabonzi. Casa mobilată în care am stat initial nu avea nicio sursa de incalzire. Serile, stăteam pe treaptă de beton de la intrare, pe care soarele o încălzise peste ziuă… În prima perioadă, când nu aveam drept de muncă, am făcut sute de aplicații pentru posturi pe care știam că nu am cum să le ocup. La fiecare adaptam un curriculum vitae separat. Nu aveam nici dreptul să culeg capsuni. Uneori eram chemat la interviuri doar din curiozitatea de a vedea un român. 

Ce se știa despre România?

Despre România atunci nu se știa aici decât că are mulți copii orfani care trebuiesc adoptați ca să fie salvați din orfelinatele comuniste. În Noua Zeealandă nu era și nu este nici acum imaginea vest-europeană care îl echivaleaza pe românul generic cu noțiunile de “țigan”, “cerșetor”, “hoț”. Nu am întâlnit aici romani “țepari”… Pur și simplu nu au cum să intre în țara asta. Și nici noi, puținii kiwi de origine română, nu i-am vrea aici.

Kiwi e o pasăre, e și un fruct. De ce vi se spune așa?

Kiwi e un fruct care cred că a venit din Asia în Noua Zeelanda. Tot kiwi e și pasarea-simbol a țării, o pasăre foarte greu de protejat fiindca e vulnerabilă la mai tot ce au adus oamenii aici. Prin extensie, neo-zeelandezii isi spun și ei “kiwi”. Sunt mândri de asta. Și eu sunt.

Iubești Noua Zeelandă…

În anul când am obținut cetățenia Neo-Zeelandeză, în 2003, o tânără jurnalistă a făcut un scurt documentar despre mine și m-a intrebat ce mă consider. I-am spus că sunt 51% de aici și 49% din România. Iubesc ambele țări, dar aici am vrut să vin, acolo nu am ales să mă nasc. Gândesc și visez în engleza, dar scriu mai mult și socotesc mai ușor în românește….De aproape șaptesprezece ani locuiesc în orasul în care am aterizat prima dată. Nu e nici mic, nici mare, să spunem că e cam cât Timișoara că numar de oameni, dar e mult mai întins fiindcă aici nu prea sunt blocuri și majoritatrea caselor au ceva grădină.

Din ce trăiești acolo?

Eu am lucrat mulți ani în televiziune și în producția video comercială, am încercat și pe cont propriu și în firmele altora. E o piață mică și venitul din reclamă e minuscul. După o vreme, m-am orientat spre vânzări și m-am specializat în relațiile dintre firme. Câștig peste media de aici, firma îmi dă mașină, o carte de credit pentru cheltuieli de reprezentare și alte avantaje, călătoresc mult, negociez adesea cu clienții în restaurant, nu mă pot plânge. Dar nu duc o viață de excese pentru că sunt singur și am o proprietate la care trebuie să platesc ipotecă, am doi copii mici din a doua căsătorie, rămași doar parțial cu mine după al doilea divorț. Vin o mulțime de facturi care acoperă mersul unei familii incomplete și al unei gospodarii relativ mari. Muncesc.

mircea-radu-interviu-alex-plescan1

Copiii tăi știu românește? 

Fiul meu cel mare vorbeste romaneste impecabil, dar nu prea citeste în romana și nu stie să scrie mai deloc. Cei mici nu au invatat romana. La noi un casa aici s-a vorbit engleza mai tot timpul. Engleza e foarte puternica peste tot: la scoala, în familie, la televizor și pe computer. Copiii mei au crescut fără bunici sau alte rude care să le vorbeasca romaneste. Nu mă astept să citeasca vreodata ce scriu eu. Poate doar traduceri. În general, mi-am lasat copiii să creasca în ce directie vor ei. În România pot ajunge că turisti oricand. Dar viata lor nu va fi probabil în spatiul limbii romane.

În afară de job, care e viața ta?

Aici viața mea este mult mai izolată decât ar fi în România. Când apuc, scriu. Rar. Prea rar… În general, gătesc, grădinăresc, merg în camping, pescuiesc. Am vândut ultima barcă acum câțiva ani, dar știu că mai urmeaza una. Mă văd cu unii români, chiar dacă am mai mulți cunoscuți englezi, scoțieni, sud-americani etc.

Dacă rămân sănătos și ajung cumva la pensie sau dacă se întamplă să câștig la Loto, planul meu e să trăiesc șase luni pe an aici și șase acolo, să fie vară mereu.

Deocamdată, încerc să vin în România o dată pe an, fiindca mai am acolo rude și prieteni iar în jurul meu se spun bancuri, se bea bere, se stă până târziu. Acolo am și o simplă casă de vacanță unde să mă ascund un pic, găsesc adesea o știucă de prins în Deltă, mai public uneori câte o carte și mereu apar lucuri de rezolvat. Vin în România și pentru că sunt convins că urmatoarea și poate ultima femeie care va conta în viata mea se ascunde undeva acolo. Când am să o găsesc, vom hotărî împreună în ce țară e mai bine să locuim.

Ce crezi că înseamnă să fii ”român adevărat”?

A fi român adevarat e acum o noțiune desuetă și fără mare sens, ca și aia de “doctor adevărat” sau “heterosexual adevărat”. Trăim într-o lume în care cei mai dinamici se integrează cel mai rapid. Acolo unde dispar barierele naționale și etnice se trăiește bine. Unde naționalismul și sectarismul continuă, se moare de foame sau de glonț. A fi român, ca și a fi francez sau rus sau japonez sau indian va deveni întâi o marcă istorică, apoi una culturală și, cu timpul, doar una genetică. Nu contează ce fel de om ești și de unde vii sau unde te duci. Contează să fii parte din tot, să oferi și să primești corect. De altfel, și în scrierile mele personajul principal e natura umană, nu omul sau românul.

mircea-radu-interviu-alex-plescan2

 

Caravana
About me

Ce te-a făcut să pleci? Acolo a fost cum te așteptai? Cum îți este acum? Care e cea dintâi senzație pe care o ai când te gândești la România?… Am să îți pun toate întrebările astea, dar și altele, dacă vei dori să stai de vorbă cu mine. Eu alături de toți prietenii tăi de aici, de acasă, aș vrea să-mi spui prin ce ai trecut acolo, să aflu experiența ta de viață. Nu trebuie decât să îmi dai un semn aici, pe Caravana.

2 Comments

Alex Plescan
Reply April 11, 2016

Pentru cei interesați de cărțile lui Alex Plescan, volumul de povestiri SCRIITORUL DE VAGOANE se poate cumpara de la libraria Open Art în București sau comanda pe www.elefant.ro (valabil și în versiune electronică), iar ultima sa carte de autor, SANDU, este acum sub tipar la Editura Tracus Arte, lansarea urmând să aibă loc la Bookfest. Puteti intra în legătură cu autorul pe FB căutând pagina Scriitorului de vagoane. Mulțumesc!

Gabi Caruntu
Reply April 11, 2016

Mircea, francezii au o vorba: "Partir, c'est un peu mourir' :)

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *